II. Evoluţia relaţiilor româno-germane de la declanşarea operaţiunii „Barbarossa” până la ocuparea militară a Ungariei (operaţiunea „Margarethe I”)

Relaţiile dintre România şi Germania în cursul celui de-al doilea război mondial au cunoscut o evoluţie sinuoasă, perioadele de cooperare fructuoasă alternând cu cele de răceală accentuată şi chiar de ostilitate. Această evoluţie a fost determinată în principal de desfăşurarea operaţiunilor militare pe diferitele teatre de război, îndeosebi pe frontul sovieto-german, dar şi de chestiuni politice ce au împovărat mai mult sau mai puţin, direct ori indirect, relaţiile statornicite între Berlin şi Bucureşti, precum problema membrilor Gărzii de Fier aflaţi pe teritoriul Reichului în perioada 1941-1944, ori disputa dintre România şi Ungaria cu privire la apartenenţa Transilvaniei de nord şi raporturile tensionate dintre cele două state rezultate în urma celui de-al doilea arbitraj germano-italian de la Viena din 30 august 1940. România a luat parte din primul moment de partea Germaniei la „cruciada împotriva bolşevismului”, participarea sa la campania din est urmărind redobândirea teritoriilor pierdute în vara anului 1940 în favoarea statelor vecine (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi Ungaria). După eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord în luna iulie 1941 - provincii cedate Uniunii Sovietice în urma ultimatumurilor sovietice din 26-27 iunie 1940 - Armata română a continuat campania dincolo de Nistru, fiind angrenată în operaţiunile militare ce au vizat cucerirea Odessei, peninsulei Crimeea, Caucazului şi, nu în ultimul rând, a Stalingradului. Deşi participarea forţelor române la războiul sovieto-german a fost iniţial acceptată şi sprijinită de opinia publică, precum şi de întreaga clasă politică românească, continuarea operaţiunilor peste fluviul Nistru, în adâncimea teritoriului sovietic, a fost vehement criticată de opoziţia democratică proaliată reprezentată de Partidul Naţional Ţărănesc şi de Partidul Naţional Liberal, dar şi de o parte considerabilă a populaţiei, a corpului ofiţeresc şi nu în ultimul rând a Marelui Stat Major. Motivul acestei opoziţii trebuie căutat pe de o parte în teama cercurilor amintite ca România să nu apară drept stat agresor în faţa puterilor aliate, pe de altă parte în dorinţa acestora de a prezerva potenţialul militar al României în vederea soluţionării pe calea armelor a diferendului teritorial cu Ungaria în chestiunea Transilvaniei de nord.

Dimpotrivă, Mareşalul Ion Antonescu a susţinut necesitatea continuării operaţiunilor militare alături de Wehrmachtul german, invocând în sprijinul deciziei sale motive de natură militară şi politică şi, nu în ultimul rând, de prestigiu. Din punct de vedere militar şi de prestigiu, el a susţinut că oprirea trupelor române pe aliniamentul fluviului Nistru era imposibilă atâta timp cât Wehrmachtul continua operaţiunile militare, iar Armata Roşie opunea o rezistenţă îndârjită înaintării germane. În opinia sa, trupele române - în calitate de aliate ale Armatei germane - nu puteau să se oprească pur şi simplu la frontieră şi să privească cu arma la picior desfăşurarea ulterioară a campaniei din Rusia, ci, dimpotrivă, ele trebuiau să participe în continuare în mod activ la operaţiuni până când Armata Roşie ar fi fost învinsă definitiv. Al doilea motiv principal - cel politic - invocat de Mareşalul Antonescu era strâns legat de primul şi avea în vedere crearea premiselor în vederea refacererii frontierelor României Mari. El era ferm convins că prin participarea necondiţionată şi masivă a Armatei Române la campania din est şi, totodată, prin respectarea integrală a angajamentelor economice, politice şi militare asumate faţă de Germania, România va obţine „merite” la nivelul conducerii Reichului - evident, în detrimentul Ungariei - fapt ce-l va determina pe Adolf Hitler să revizuiască decizia din data de 30 august 1940 şi să restituie României Transilvania de nord. Această convingere era împărtăşită inclusiv de majoritatea ofiţerilor şi militarilor români, precum şi de o parte semnificativă a opiniei publice, astfel că, deşi Armata Română a continuat să participe la campaniile din 1941-1942 cu contingente militare considerabile, adversarul principal al României nu a fost considerat Uniunea Sovietică, aşa cum ar fi fost de aşteptat, ci ... Ungaria. Deşi comportamentul trupelor române pe frontul de est a fost satisfăcător - ţinând cont de sarcinile operative ce le-au fost încredinţate, precum şi de instruirea şi dotarea cu armament mare parte inferioare unităţilor germane, pe măsura intensificării rezistenţei opuse de Armata Roşie şi a îndepărtării perspectivelor unei victorii a Puterilor Axei pe frontul de est, în rândul militarilor români s-a propagat din ce în ce mai mult un curent de opinie antigerman ce solicita încetarea luptelor în Rusia şi readucerea lor în ţară pentru a putea lupta împotriva principalului inamic, Ungaria. Mai mult, ca urmare a eşecurilor suferite de maşina de război germană la sfârşitul anului 1942 - începutul anului 1943, atitudinea unei părţi considerabile a soldaţilor, ofiţerilor şi opiniei publice româneşti faţă de continuarea războiului şi menţinerii alianţei cu Reichul s-a radicalizat treptat, mergând chiar până la solicitarea încetării colaborării politico-militare româno-germane şi ieşirii din război. În acest context, înfrângerea dezastruoasă de la Stalingrad nu a făcut decât să adâncească divergenţele existente între Bucureşti şi Berlin, ca urmare a distrugerii aproape în totalitate a celor două armate româneşti aflate pe front - Armatele 3 şi 4 române, dar mai cu seamă datorită atitudinii abuzive şi umilitoare manifestate de comandamentele şi militarii germani faţă de anumiţi comandanţi, state majore şi unităţi româneşti, consideraţi de partea germană drept vinovaţi pentru înfrângere.

Eşecul suferit de Wehrmacht şi Armata română în bătălia de la Stalingrad a însemnat nu numai o cotitură importantă în desfăşurarea militară a celui de-al doilea război mondial, dar a constituit totodată un punct de turnură şi în ceea ce priveşte evoluţia ulterioară a relaţiilor româno-germane. Mareşalul Ion Antonescu şi-a dat seama că Reichul a pierdut războiul şi, prin urmare, din partea cercurilor decizionale române se impunea luarea măsurilor adecvate pentru ca România să evite aceeaşi soartă. În consecinţă, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri Mihai Antonescu s-a decis - cu acordul tacit al mareşalului - să promoveze, începând cu prima jumătate a anului 1943, o politică de desprindere treptată din alianţa cu cel de-al III-lea Reich, politică ce s-a concretizat prin refuzul de a trimite noi contingente de trupe pe frontul de est, retragerea treptată a unităţilor aflate încă în Rusia, precum şi reluarea contactelor cu Puterile Aliate pe diferite canale de comunicare secrete, ca de exemplu, Lisabona, Madrid, Ankara, Stockholm în vederea pregătirii ieşirii României din război şi a încheierii unei păci separate. Aceste demersuri nu au rămas necunoscute conducerii Reichului, la Berlin existând temerea - mai ales după defecţiunea Italiei - că Bucureştiul, dar şi Budapesta, vor încerca să urmeze în scurt timp exemplul italian. Întrucât disensiunile dintre Reich şi aliaţii săi România şi Ungaria s-au înmulţit şi agravat necontenit în a doua jumătate a anului 1943 pe fondul înfrângerilor suferite de Wehrmacht şi a încercărilor din ce în ce mai vizibile a celor două state de a se distanţa de linia politică promovată de conducerea Reichului şi de a se apropia de Puterile Aliate, Hitler şi Înaltul Comandament al Wehrmachtului (Oberkommando der Wehrmacht ) au luat decizia elaborării unor planuri militare ce vizau ocuparea României şi Ungariei şi prevenirea desprinderii acestora din alianţa cu Germania. Astfel, în perioada septembrie 1943-februarie 1944 Oberkommando der Wehrmacht în colaborare cu Oberkommando des Heeres - Înaltul Comandament al Armatei de Uscat - au elaborat sub numele de cod „Margarethe I”, respectiv „Margarethe II” planurile militare ce vizau ocuparea militară a ambelor state. Dat fiind faptul că la acea dată Wehrmachtul nu dispunea de suficiente trupe în vederea ocupării concomitente a celor două state, iar situaţia militară grea pe teatrele de operaţiuni nu permitea retragerea unor divizii necesare în acest scop, conducerea germană a dat dovadă de abilitate şi pragmatism elaborând variante care compensau lipsa efectivelor necesare prin exploatarea disensiunilor teritoriale dintre Ungaria, respectiv adversarele acesteia, România, Slovacia şi Croaţia. Astfel, potrivit primei variante a planului „Margarethe I”, teritoriul maghiar urma să fie împărţit în trei regiuni militare. Prima regiune era reprezentată de teritoriul aflat la vest de Tisa, inclusiv capitala Budapesta, unde ocupaţia militară avea să fie exercitată exclusiv de trupele germane. A doua zonă cuprindea teritoriul situat la est şi sud de Tisa (inclusiv Transilvania de nord), în această parte ocupaţia militară urmând să fie realizată de unităţile armatelor române. În fine, a treia zonă – nordul Ungariei - avea să fie plasată sub controlul militar al trupelor germane şi slovace. Implicarea forţelor militare ale României şi Slovaciei în cadrul operaţiunii „Margarethe I”, prezenta o tentă politică evidentă, întrucât planurile elaborate de Oberkommando der Wehrmacht şi Oberkommando des Heeres stipulau că „românilor şi slovacilor le-au fost rezervate sarcini care coincid cu principalele lor scopuri politice”. S-ar putea crede că „recompensa” oferită de cercurile decizionale germane pentru colaborarea celor două state la „reglementarea” situaţiei din Ungaria ar fi fost retrocedarea teritoriilor pierdute de acestea în favoarea Budapestei în urma arbitrajelor de la Viena din data de 2 noiembrie 1938, respectiv 30 august 1940. În realitate Hitler nu a intenţionat să anuleze efectele teritoriale ale deciziilor de la Viena, obiectivul principal în viziunea Führerului constituindu-l „modelarea atitudinii” guvernului maghiar în conformitate cu interesele Reichului, respectiv transpunerea în practică a ocupării Ungariei fără a întâmpina rezistenţă, înlocuirea guvernului condus de Kállay Miklós cu unul obedient şi mobilizarea totală a resurselor materiale şi umane ale statului maghiar în vederea continuării războiului alături de Reich. În acest sens, utilizarea în cursul convorbirilor desfăşurate cu regentul Horthy Miklós la castelul Klessheim în data de 18 martie 1944 a „argumentului” referitor la o posibilă implicare militară a României, Slovaciei şi chiar a Croaţiei în ocuparea Ungariei, avea să se dovedească un element decisiv în atingerea acestor obiective.

Acelaşi scenariu - cel al manipulării disensiunilor teritoriale româno-maghiare, a stat şi la baza elaborării planului militar ce avea ca scop ocuparea României („Margarethe II”), plan ce lua în calcul posibilitatea participării forţelor armate maghiare la operaţiunile de ocupare a părţii de sud a Transilvaniei. Dacă în cazul Ungariei, operaţiunea „Margarethe I” a fost pusă în aplicare la data de 19 martie 1944 - eveniment receptat cu satisfacţie şi speranţa retrocedării Transilvaniei de nord de către opinia publică şi oficialii români, în ceea ce priveşte ocuparea României, Hitler a dispus la sfârşitul lunii februarie sistarea preparativelor militare. Această decizie a fost luată după vizita de stat întreprinsă de Mareşalul Ion Antonescu în Germania în perioada 26-27 februarie, vizită ce a risipit momentan temerile conducerii germane cu privire la posibilitatea unei defecţiuni politico-militare imediate a României. Mai mult, la scurt timp după înfăptuirea operaţiunii „Margarethe I”, Führerul l-a invitat pe Conducătorul statului român la o nouă rundă de convorbiri (23-24 martie) în cursul cărora i-a prezentat motivele ce l-au determinat să ordone ocuparea Ungariei şi i-a comunicat confidenţial faptul că „atitudinii neloiale a guvernului maghiar şi după ce atât România cât şi Ungaria nu au recunoscut niciodată arbitrajul de la Viena şi după ce Italia s-a desprins, consideră că nu mai este potrivit pentru Germania să funcţioneze în continuare ca semnatar al arbitrajului de la Viena. El (Führerul) îl roagă pe Antonescu ca, deocamdată, să nu vorbească nimănui de această declaraţie, la momentul potrivit o va face el (Führerul) publică”. La prima vedere, această declaraţie părea să dea câştig de cauză României în disputa sa teritorială cu Ungaria şi să justifice astfel linia politică promovată până la acea dată de Mareşalul Ion Antonescu în privinţa colaborării politice şi militare româno-germane. În realitate, declaraţia a avut un scop tactic, fiind determinată de contextul internaţional nefavorabil. Hitler şi-a dat seama că numai prin simple promisiuni nu va reuşi să menţină România alături de Reich, într-un moment în care armatele germane înregistrau eşecuri repetate pe toate teatrele de război, iar aliaţii anunţaseră în public faptul că ei considerau „nul şi neavenit” arbitrajul din 30 august 1940. Deşi declaraţia a rămas confidenţială şi nu avem nici un motiv să credem că Führerul a intenţionat vreodată să o facă publică şi cu atât mai puţin să o transpună în practică - datorită posibilelor repercusiuni politice şi, mai ales, militare imprevizibile pentru Reich - trebuie spus că ea a avut, totuşi, efecte imediate în ceea ce priveşte atitudinea României faţă de continuarea războiului alături de Germania. Promiţându-i „retrocedarea” Transilvaniei de nord, nu numai că Hitler a reuşit să-l determine pe Mareşalul Ion Antonescu să renunţe momentan la intenţia de a ieşi din război, menţinând în continuare colaborarea politică şi militară cu cel de-al III-lea Reich, dar a obţinut în acelaşi timp o sensibilă sporire a contribuţiei militare a României pe frontul de est, prin mobilizarea şi trimiterea pe front a trupelor ce fuseseră reţinute până la acea dată de autorităţile române în interiorul ţării, îndeosebi de-a lungul frontierei cu Ungaria, sub pretextul prevenirii unei agresiuni maghiare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Procesul Mareşalului Ion Antonescu

Postări populare