III. Situaţia militară de pe flancul sudic al frontului de est şi influenţa sa asupra evoluţiei relaţiilor politico-militare dintre România şi cel de-al III-lea Reich în primăvara şi vara anului 1944

Măsura mobilizării Armatei Române fusese cu atât mai necesară ţinând seamă de faptul că situaţia militară în sectorul sudic al frontului, de est s-a deteriorat rapid în primele luni ale anului 1944. La data de 4 martie 1944 Fronturile 1, 2 şi 3 ucrainene au declanşat în regiunea Şepetovka ofensiva de primăvară ce a condus în scurt timp la străpungerea frontului apărat de Grupurile de Armate „Sud” şi „A” şi la avansarea în adâncime a trupelor sovietice, astfel încât la sfârşitul aceleiaşi luni unităţile Armatei Roşii reuşiseră traversarea Nistrului şi a Bugului, pătrunzând pe teritoriul României. Slaba rezistenţă opusă de Wehrmacht presiunii sovietice, evacuarea administraţiei româneşti din Transnistria, Bucovina şi partea de nord a Basarabiei, precum şi starea deplorabilă a unităţilor germane aflate în retragere au făcut o impresie profundă asupra opiniei publice şi a cercurilor decizionale din România, conturându-se temerea că ocuparea de către sovietici a Moldovei şi a regiunii petrolifere de la Ploieşti era doar o chestiune de timp. Pătrunderea Armatei Roşii pe teritoriul României, dar mai ales slăbiciunea evidentă dovedită de Wehrmacht au dus la tensionarea relaţiilor dintre Berlin şi Bucureşti, provocând o criză de încredere la nivelul oficialităţilor politice şi militare române în privinţa capacităţii conducerii germane de a face faţă situaţiei create în urma ofensivei declanşate pe frontul de est de Armata Roşie. Acest fapt s-a manifestat în cadrul schimbului de mesaje Hitler-Antonescu, petrecut la sfârşitul lunii martie, în cadrul căruia conducătorul statului român a criticat - chiar dacă într-o formă voalată - conducerea superioară germană, solicitând măsuri imediate şi radicale în vederea redresării situaţiei, respectiv dirijarea spre sectorul de front ameninţat a unor unităţi de blindate germane, înarmarea cu armament antitanc a diviziilor româneşti aflate în curs de mobilizare şi, nu în ultimul rând, evacuarea trupelor aflate în Crimeea. Hitler s-a arătat dispus să examineze cererile părţii române şi să pună la dispoziţie ajutorul militar solicitat, dar a refuzat categoric să ia în considerare posibilitatea evacuării unităţilor germane şi române din Crimeea, invocând în sprijinul deciziei sale considerente de natură politică şi militară (posibilitatea modificării atitudinii Turciei şi Bulgariei, respectiv utilizarea forţelor sovietice aflate în Crimeea în alte sectoare ale frontului de est, bombardarea regiunii petrolifere Ploieşti).

Înfrângerile suferite pe front s-au repercutat negativ inclusiv asupra stabilităţii politice interne a României, contribuind la creşterea nemulţumirii populaţiei civile, dar şi a cercurilor opoziţiei democratice faţă de Germania şi faţă de guvernarea Mareşalului Ion Antonescu. Descriind situaţia creată în România în urma recentelor succese repurtate de Armata Roşie, Legaţia germană arăta la începutul lunii aprilie 1944 că „Atmosfera generală în România este deosebit de sumbră şi nervoasă. În timp ce o parte a populaţiei reproşează germanilor de a nu fi trimis la timp rezerve pe frontul de est, cealaltă parte a populaţiei reproşează mareşalului faptul că nu a mobilizat la timp. În calitate de conducător al statului şi comandant suprem ar fi trebuit, personal, să evalueze în mod corect situaţia; scuza sa că nu a fost informat corespunzător de către Germania nu este acceptată.” Situaţia militară creată în urma succesului neaşteptat al ofensivei Armatei Roşii pe flancul sudic al frontului de răsărit, ce a avut drept consecinţă imediată pierderea Transnistriei, Bucovinei şi a părţii de nord a Basarabiei, precum şi transformarea părţii de est şi de nord-est a teritoriului românesc în teatru de operaţiuni militare, i-a determinat pe Hitler şi pe Înaltul Comandament al Wehrmachtului să opereze modificări la nivelul eşalonului de comandă şi a organigramei Grupurilor de Armate „Sud” şi „A”, respectiv să reorganizeze structurile de comandă germane din România în vederea adaptării lor la noua conjunctură şi a asigurării unei colaborări eficiente cu autorităţile române. Astfel la 26 martie 1944 Grupurile de Armate „Sud” şi „A” au fost redenumite „Ucraina de nord”, respectiv „Ucraina de sud”, iar la 31 martie comandanţii celor două Grupuri de Armate, feldmareşalii Erich von Manstein şi Ewald von Kleist, au fost înlocuiţi cu feldmareşalul Walter Model, respectiv generalul-colonel Ferdinand Schörner. În ce priveşte Grupul de Armate „Ucraina Sud”, el era constituit din subgrupul de Armate „Wöhler”, comandat de generalul de infanterie Otto Wöhler, ce reunea Armata a 8-a germană şi Armata a 4-a română, respectiv subgrupul de Armate „Dumitrescu”, comandat de generalul Petre Dumitrescu, în compunerea căruia intrau Armata a 6-a germană şi Armata a 3-a română. Adoptarea acestei structuri de comandă mixtă în cadrul Grupului de Armate „Ucraina sud” nu era întâmplătoare, ea fiind pe de o parte rezultatul experienţei anterioare în privinţa colaborării militare româno-germane, pe de altă parte urmarea solicitării insistente a părţii române de a fi implicată activ în cadrul deciziilor referitoare la elaborarea planurilor de operaţiuni şi la conducerea efectivă a acestora. Evoluţia cooperării dintre Wehrmacht şi Armata română pe frontul de est până la acea dată demonstrase în mod evident faptul că trupele române - datorită pregătirii şi înzestrării lor materiale inferioare, nu au fost în măsură să planifice şi să execute independent, cu rezultate mulţumitoare, o operaţiune militară de anvergură, în acest sens cel mai concludent argument reprezentându-l eşecul drastic suferit de cele două Armate române (a 3-a şi a 4-a) în bătălia de la Stalingrad. Sub impresia traumatizantă a acestei înfrângeri, Hitler a ordonat în anul 1943 ca trupele române să nu mai fie utilizate în sectoare de front independente, ci să fie intercalate cu trupele germane. Deşi, iniţial, aliatul român a acceptat această structură de subordonare, totuşi în momentul în care teatrul de război a ajuns pe teritoriul României, Mareşalul Ion Antonescu şi Marele Stat Major român au ridicat pretenţia justificată de a se implica substanţial în cadrul conducerii operaţiunilor militare de pe teritoriul României, refuzând categoric subordonarea trupelor române din Basarabia şi din Moldova comandamentului Grupului de Armate „Ucraina Sud”. Întrucât Berlinul şi-a menţinut punctul de vedere referitor la necesitatea intercalării trupelor române cu cele germane, după mai multe runde de negocieri s-a ajuns la o soluţie de compromis. Astfel Oberkommando des Heeres a subordonat comandamentului Grupului de Armate „Ucraina de Sud” două subgrupuri de Armate, unul condus de un comandant german (generalul de infanterie Otto Wöhler), iar celălalt de către un comandant român (generalul de armată Petre Dumitrescu. Aşa cum am arătat anterior, ambele subgrupuri de Armate dispuneau de câte o armată germană şi una română, care la rândul lor cuprindeau corpuri şi divizii germane, respectiv române. Cu toate că noua structură prezenta avantaje evidente pentru conducerea germană, ea avea totuşi şi un handicap major, deoarece unităţile şi comandamentele române erau subordonate Grupului de Armate „Ucraina Sud” doar din punct de vedere tactic, în celelalte chestiuni atribuţiile de comandă fiind exercitate în continuare de mareşalul Ion Antonescu şi de Marele Stat Major român. În plus, cooperarea dintre Armata română şi cea germană avea să fie grevată şi de tendinţele vădite ale oficialităţilor militare române de a limita pe cât posibil competenţele eşalonului de comandă german, de disensiunile dintre cele două părţi, precum şi de distanţarea treptată, dar vizibilă în primăvara şi vara anului 1944 a aliatului român faţă de Reich.

Concomitent cu aceste schimbări, Oberkommando der Wehrmacht a decis să delimiteze exact sferele de autoritate şi competenţele structurilor de comandă ale Armatei germane ce activau deja sau urmau să activeze pe teritoriul României, pentru a asigura în acest fel o cooperare eficientă cu aliatul român, plecându-se de la premiza că aportul eşalonului român de comandă era esenţial în realizarea sarcinilor trasate de conducerea germană Grupului de Armate „Ucraina Sud”. Deşi la prima vedere soluţionarea acestei chestiuni nu părea să creeze dificultăţi majore, totuşi ea a fost îngreunată considerabil de opiniile divergente, precum şi de animozităţile personale existente între comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” generalul- colonel Ferdinand Schörner, un om de mână forte şi unul dintre comandanţii preferaţi ai lui Hitler, şi generalul de cavalerie Erik Hansen, ce deţinea funcţia de „general german acreditat pe lângă Înaltul Comandament al Armatei Române”, fiind totodată şeful Misiunii Militare germane în România. În vreme ce generalul- colonel Schörner privea problema competenţelor şi a relaţiilor de subordonare exclusiv din punctul de vedere al comandantului aflat în zona de operaţii, respectiv al necesităţilor trupelor combatante, generalul Hansen - în calitatea sa de „curea de transmisie” între cei doi aliaţi, trebuia să ţină seama de interesele şi de susceptibilitatea părţii române, mai ales că Hitler interzisese categoric exercitarea oricăror presiuni asupra Mareşalului Ion Antonescu. În consecinţă, în cadrul acţiunilor pe care le-a întreprins, Hansen a acţionat cu oarecare menajamente faţă de partea română, ceea ce l-a iritat pe Schörner. Acesta din urmă i-a imputat şefului Misiunii Militare germane faptul că nu a pregătit în mod corespunzător primirea trupelor Grupului de Armate „Ucraina Sud” pe teritoriul României, solicitând chiar, la Oberkommando der Wehrmacht şi Oberkommando des Heeres, rechemarea acestuia. În vederea detensionării situaţiei a fost necesară intervenţia combinată a Oberkommando der Wehrmacht şi a Oberkommando des Heeres, dar nici în urma acestei medieri nu s-a ajuns la o cooperare armonioasă, întrucât între cele două foruri decizionale exista o competiţie intensă în ceea ce priveşte extinderea atribuţiilor şi a sferelor de competenţă în privinţa conducerii operaţiunilor. Reorganizarea structurii de comandă a trupelor germane din România a demarat la sfârşitul lunii martie 1944, în toiul luptelor grele purtate în Bucovina şi în partea de nord-est a României. La data de 29 martie, Oberkommando des Heeres - ce era responsabil de conducerea operaţiilor pe frontul de est, a emis un ordin prin care şeful Misiunii Militare germane din România a fost subordonat din punct de vedere tactic Grupului de Armate „Ucraina Sud”. Această modificare în cadrul raporturilor de subordonare contravenea însă instrucţiunilor primite de generalul Hansen de la Oberkommando der Wehrmacht, fapt ce s-a răsfrânt asupra raporturilor acestuia cu autorităţile militare române. În realitate, dificultăţile au survenit ca urmare a demersurilor întreprinse de comandamentul Grupului de Armate „Ucraina Sud” în vederea asigurării aprovizionării şi cazării trupelor sale pe teritoriul român, demersuri ce au vizat exclusiv satisfacerea nevoilor proprii, fără a ţine seama de opiniile autorităţilor române.

Acţionând în această manieră, comandamentul Grupului de Armate „Ucraina Sud” a încălcat prevederile acordurilor politice şi economice româno-germane aflate în vigoare, ceea ce a provocat fricţiuni între aliaţi şi a atras protestele vehemente ale Mareşalului Ion Antonescu şi ale şefului Marelui Stat Major român, generalul Ilie Şteflea, pe lângă conducerea germană. În vederea detensionării situaţiei şi a evitării pe viitor a disensiunilor între cele două părţi, Oberkommando der Wehrmacht a emis la data de 2 aprilie 1944 „Directiva temporară pentru conducerea aprovizionării în România”, prin care măsura subordonării „Generalului german acreditat pe lângă Înaltul Comandament al Armatei Române” faţă de Grupul de Armate „Ucraina Sud” era anulată. Totodată instrucţiunea amintită preciza că în ceea ce priveşte cazarea şi aprovizionarea trupelor germane aflate pe teritoriul României, generalul Hansen se subordona exclusiv Oberkommando der Wehrmacht, atribuţiile comandamentului Grupului de Armate „Ucraina Sud” în acest domeniu fiind limitate doar la partea de nord a României. Prin această instrucţiune fusese corectată eroarea provocată în urma emiterii ordinului din data de 29 martie, dar problema de fond reprezentată de delimitarea atribuţiilor şi competenţelor autorităţilor şi serviciilor germane aflate pe teritoriul României rămânea deschisă. După ce această ultimă chestiune a fost reglementată la nivelul Oberkommando der Wehrmacht şi Oberkommando des Heeres, conducerea germană a iniţiat discuţii cu aliatul român în vederea stabilirii relaţiilor de comandă şi a atribuţiilor structurilor militare româno-germane din România. În urma tratativelor desfăşurate la data de 9 aprilie între Mareşalul Ion Antonescu şi generalul de artilerie Eduard Wagner, şeful serviciului m încartiruire, aprovizionare şi administraţie din cadrul Oberkommando des Heeres, teritoriul român de la est de Bucureşti şi Ploieşti - linia pasul Buzău-Cislău-Mizil-Urziceni-Dunăre - a fost declarat „zonă de operaţii”. Din punct de vedere administrativ zona operativă urma să fie condusă - independent de guvernul de la Bucureşti, de către un comandant militar român, în vreme ce restul teritoriului României rămânea în continuare sub administraţia autorităţilor române. Zona de operaţii, stabilită de comun acord prin protocolul semnat la data de 9 aprilie, a fost împărţită în două regiuni distincte, respectiv regiunea propriu-zisă a frontului - linia pasul Ghimeş - Moineşti - Faraoani - Leova - Româneşti - Sărata - Gălileşti - şi regiunea situată la sud de acest aliniament, constituind zona etapelor formată din cinci comandamente de etapă române. Tratativele s-au desfăşurat într-o manieră armonioasă, întrucât soluţia adoptată la finalul acestora, propusă din proprie iniţativă de Mareşalul Antonescu, corespundea în întregime doleanţelor părţii germane. În plus, în vederea asigurării unei colaborări eficiente între armatele germane şi române, Oberkommando des Heeres l-a numit pe generalul de infanterie Helge Arthur Auleb „Comandant militar al teatrului de operaţiuni din nordul României”, printre alte atribuţii acestuia revenindu-i inclusiv sarcina de a asigura legătura dintre comandamentul Grupului de Armate „Ucraina Sud” şi comandantul român din zona etapelor.

Soluţia adoptată prezenta într-adevăr avantaje evidente pentru conducerea germană, totuşi ea avea şi un neajuns major. Deşi în zona operativă, conducerea germană dispunea de o structură clară de comandă, punctul nevralgic al teatrului de operaţiuni militare din România era reprezentat de teritoriul situat în spatele zonei operative ce rămânea sub autoritatea guvernului de la Bucureşti, astfel că atribuţiile comandamentului Grupului de Armate „Ucraina Sud” rămâneau limitate, fapt ce avea să constituie unul dintre motivele esenţiale ale catastrofei militare din luna august 1944. După reorganizarea structurilor de comandament şi delimitarea sferelor de competenţă, atenţia forurilor decizionale române şi germane a fost îndreptată în direcţia stabilizării şi consolidării liniei frontului din România. În urma măsurilor draconice adoptate de noul comandant al Grupului de Armate „Ucraina Sud”, generalul-colonel Ferdinand Schörner, a fost restabilită disciplina în cadrul unităţilor germane, serios afectată de retragerile continue, reuşindu-se totodată instaurarea ordinii pe front şi în spatele acestuia. De asemenea, cu ajutorul diviziilor române recent mobilizate, precum şi cu forţele germane trimise, în special divizii blindate, frontul a putut fi stabilizat în luna aprilie pe aliniamentul situat între Nistru şi Carpaţi, la nord-vest de Câmpulung Moldovenesc. Mai mult, în perioada următoare, comandamentul Grupului de Armate „Ucraina Sud” a reuşit să completeze cu efective şi să mărească capacitatea combativă a diviziilor germane, reuşind totodată ca prin acţiuni ofensive locale să amelioreze şi să scurteze linia frontului, respectiv să constituie în spatele acestuia rezerve blindate în vederea contracarării străpungerilor realizate în urma unei eventuale ofensive sovietice. În fine, au fost depuse eforturi serioase pentru crearea unui sistem de apărare eficient, organizat în adâncime, al cărui element principal era reprezentat de linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi. În urma acestor măsuri, capacitatea de luptă a trupelor germane şi române crescuse considerabil, ceea ce părea să justifice optimismul ce predomina la nivelul comandamentului Grupului de Armate „Ucraina Sud” cu privire la posibilitatea de a rezista cu succes în cazul unei ofensive de anvergură sovietice. Potrivit evaluării şefului de stat major, generalul- locotenent Walter Wenck, capacitatea de luptă a Grupului de Armate atinsese în luna iunie 1944 un stadiu ce-i permitea nu numai să facă faţă cerinţelor operative, ci să şi cedeze o parte a unităţilor sale blindate în vederea întăririi sectoarelor periclitate de pe frontul de est. Criza creată în urma declanşării la data de 22 iunie 1944 a ofensivei sovietice de vară - ce a dus în scurt timp la prăbuşirea Grupului de Armate „Centru”, a afectat însă situaţia Grupului de Armate „Ucraina Sud” întrucât confruntat cu lipsa rezervelor operative Oberkommando des Heeres, a fost constrâns să retragă în săptămânile următoare mai multe divizii de pe teatrul de operaţiuni din România, în special diviziile blindate, acestea fiind trimise pentru a astupa breşele create de tăvălugul sovietic în Bielorusia, Polonia şi Galiţia.

Iniţial, comandamentul Grupului de Armate „Ucraina Sud” nu a formulat obiecţii faţă de aceste măsuri, considerând că în lipsa semnalelor referitoare la declanşarea unei ofensive a Armatei Roşii pe flancul sudic al frontului de est, Grupul de Armate se putea dispensa de 2-3 divizii, el dispunând în continuare de forţe suficiente pentru a face faţă oricărei eventualităţi. Totuşi, pe măsură ce operaţiunile desfăşurate pe frontul Grupurilor de Armate „Centru” şi „Ucraina de Nord” au absorbit divizie după divizie, comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” a atras atenţia Oberkommando des Heeres la jumătatea lunii iulie că retragerea a noi forţe germane din România atinsese o limită periculoasă, avertizând că în cazul continuării transferului de trupe capacitatea de luptă a Grupului de Armate „Ucraina Sud” avea să fie slăbită într-o asemenea măsură încât şansele de a rezista cu succes în faţa unei ofensive sovietice de proporţii erau practic inexistente. Oberkommando des Heeresa neglijat însă protestele formulate de comandamentul Grupului de Armate şi în lipsa rezervelor a continuat retragerea diviziilor germane de pe frontul român, astfel că până la începutul lunii august 1944 nu mai puţin de 10 divizii - dintre care 6 blindate , fuseseră transferate în alte sectoare ale frontului de est. Operaţiunile Grupului de Armate se defăşuraseră satisfăcător până la acea dată datorită existenţei unor rezerve suficiente, îndeosebi a prezenţei în spatele frontului în calitate de forţe de intervenţie a unor divizii blindate de elită. Odată cu dirijarea acestora în punctele fierbinţi de pe frontul de răsărit, teatrul de operaţiuni din România, şi aşa extrem de întins, a rămas descoperit, cu şanse minime de a rezista în faţa unei ofensive de proporţii a forţelor sovietice grupate în cadrul Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Procesul Mareşalului Ion Antonescu

Postări populare