IV. Tratativele iniţiate de România în primăvara şi vara anului 1944 în vederea desprinderii din alianţa cu Germania şi ieşirea din război. Poziţia autorităţilor germane faţă de evoluţiile politice din România

Situaţia militară precară de pe frontul de est s-a răsfrânt negativ inclusiv asupra evoluţiei relaţiilor politice dintre România şi cel de-al III-lea Reich în primăvara şi vara anului 1944. Pătrunderea Armatei Roşii pe teritoriul României în luna martie 1944, precum şi bombardamentele masive întreprinse de aviaţia anglo-americană asupra României începând cu luna aprilie 1944 au provocat panică şi derută la nivelul cercurilor guvernamentale, dar şi ale opoziţiei politice democratice române, determinând intensificarea eforturilor pentru identificarea unor soluţii care să ofere posibilitatea desprinderii României din alianţa cu Germania naţional-socialistă şi a ieşirii din război. Astfel, după contactele diplomatice iniţiate cu reprezentanţii puterilor aliate de către vicepreşedintele Consiliului de Miniştri Mihai Antonescu cu ştiinţa şi încuviinţarea Mareşalului Ion Antonescu, pe parcursul anului 1943, prin intermediul misiunilor diplomatice ale României în unele state neutre (Portugalia, Spania, Elveţia, Turcia, Suedia), conducătorul statului român a autorizat la începutul lunii martie 1944 plecarea prinţului Barbu Ştirbey la Cairo, unde acesta urma să desfăşoare tratative cu reprezentanţii Uniunii Sovietice, Angliei şi Statelor Unite ale Americii în vederea ieşirii României din război. Concomitent, reprezentanţii diplomatici români în Suedia - ministrul plenipotenţiar Frederic Nanu şi consilierul de legaţie George Duca, au reluat contactele cu diplomaţii sovietici acreditaţi în capitala suedeză, respectiv ambasadoarea Alexandra Kollontai şi consilierul de ambasadă Vladimir Semionov. La scurt timp după reluarea tratativelor, mai precis la data de 12 aprilie 1944, atât la Ankara, cât şi la Cairo, reprezentanţii sovietici au făcut cunoscute emisarilor români condiţiile „minimale” de armistiţiu. Propunerile sovietice, elaborate de comun acord cu guvernele Angliei şi Statelor Unite ale Americii, erau adresate deopotrivă Mareşalului Ion Antonescu şi liderului opoziţiei democratice Iuliu Maniu, conţinând următoarele puncte :

1 - Ruperea relaţiilor cu Germania şi operaţii comune ale Armatei române împreună cu Armatele Aliate - inclusiv Armata Roşie - împotriva armatelor germane.

2 - Restabilirea frontierei sovieto-române din data de 28 iunie 1940.

3 - Plata de către guvernul român a unor despăgubiri pentru pierderile cauzate Uniunii Sovietice în cursul războiului purtat pe teritoriul sovietic.

4 - Eliberarea şi repatrierea tuturor prizonierilor de război aliaţi şi a persoanelor internate.

5 - Libertate de mişcare neîngrădită pentru trupele sovietice şi aliate pe întregul teritoriu al României, în cazul în care situaţia militară va necesita acest lucru.

6 - Decizia comună a guvernului sovietic, britanic şi american de a anula cel de-al doilea arbitraj de la Viena din data de 30 august 1940 şi de a restitui României Transilvania de nord sau cea mai mare parte a ei.

În timp ce la data de 20 aprilie Iuliu Maniu a comunicat prin intermediul unei telegrame adresate prinţului Barbu Ştirbey că a acceptat condiţiile transmise de Puterile Aliate ca bază de discuţie, guvernul Antonescu a respins - după oarecare ezitări - la data de 15 mai propunerile de armistiţiu, considerându-le nesatisfăcătoare. Atât cercurile guvernamentale în frunte cu vicepreşedintele Consiliului de Miniştri Mihai Antonescu, cât şi opoziţia democratică erau convinse de necesitatea desprinderii din alianţa cu Reichul, dorind totodată fie încheierea unui armistiţiu, separat cu reprezentanţii Angliei şi Statele Unite ale Americii, fie încheierea unui armistiţiu care să includă şi reprezentanţii Uniunii Sovietice, dar care să fie garantat de Aliaţii occidentali prin trimiterea în România a unor forţe militare simbolice, sperându-se astfel preîntâmpinarea ocupaţiei unilaterale a României de către trupele Armatei Roşii. Întrucât toate încercările întreprinse de cercurile guvernamentale şi ale opoziţiei democratice de a încheia un armistiţiu separat cu Puterile Aliate - fără participarea Uniunii Sovietice - s-au soldat cu un eşec, atât Washingtonul cât şi Londra refuzând categoric angajarea într-o asemenea direcţie, guvernului de la Bucureşti, ca de altfel şi opoziţiei, nu i-a rămas decât soluţia ameliorării pe calea tratativelor a condiţiilor transmise la data de 12 aprilie. În acest punct însă căile de acţiune ale guvernului Antonescu şi ale opoziţiei s-au despărţit. În vreme ce liderul opoziţiei, Iuliu Maniu, a continuat să insiste până la data de 23 august 1944 pe finalizarea tratativelor de armistiţiu derulate prin intermediul canalului de negociere de la Cairo, acceptând chiar răsturnarea printr-o lovitură de stat a Mareşalului Ion Antonescu în cazul în care acesta refuza încheierea armistiţiului în termenii solicitaţi de Aliaţi în aprilie, guvernul antonescian a încercat ameliorarea condiţiilor de armistiţiu prin intermediul tratativelor desfăşurate la Stockholm cu reprezentanţii Uniunii Sovietice. Deşi pe parcursul negocierilor derulate în capitala suedeză în cursul lunilor mai-iunie 1944 Kremlinul s-a arătat dispus să amelioreze condiţiile de armistiţiu din data de 12 aprilie 1944, odată cu victoriile strălucite obţinute de Armata Roşie pe frontul de est în vara anului 1944, interesul Moscovei în vederea încheierii unui armistiţiu cu România a scăzut considerabil. Diminuarea interesului manifestat de sovietici este în strânsă legătură cu scopurile politice urmărite de Kremlin în România. Oprirea ofensivei Armatei Roşii din zona centrală a frontului de est în a doua jumătate a lunii iulie 1944 a oferit Moscovei posibilitatea declanşării unei operaţiuni de mari proporţii pe frontul românesc. Întrucât în România nu avusese loc până la acea dată nici o schimbare politică sau revoltă militară îndreptată împotriva Reichului, care să ofere sovieticilor oportunităţi tactice similare celor create în Polonia de insurecţia antigermană condusă de generalul Bor-Komorovski, liderii de la Kremlin au decis să grăbească cucerirea militară a României, concentrând în acest scop forţe militare considerabile. În consecinţă, sperând într-o „neutralizare” rapidă a României şi impunerea ulterior la conducerea ţării a unui regim politic prosovietic, este lesne de înţeles că în lunile iulie-august 1944 sovieticii nu au mai fost interesaţi în încheierea unui armistiţiu.

Pe de altă parte, este la fel de adevărat că nici factorii decizionali de la Bucureşti nu s-au arătat entuziasmaţi în semnarea unui armistiţiu cu Moscova, datorită temerilor legate de posibila reacţie a numeroaselor trupe germane aflate pe teritoriul României la vremea respectivă, dar mai cu seamă datorită reticenţelor - pe deplin justificate - manifestate faţă de scopurile politice urmărite de Kremlin. Mai mult, până la încheierea unui acord care să asigure prezervarea intereselor naţionale, Mareşalul Ion Antonescu considera că era în interesul României să continue rezistenţa alături de Armata germană, deoarece în opinia sa doar forţa Wehrmachtului era în măsură să garanteze în acel context internaţional menţinerea independenţei şi suveranităţii statului român. În cadrul unei şedinţe a Consiliului de Miniştri din data de 21 iulie 1944, el şi-a exprimat convingerea că „singura forţă în Europa care era şi este capabilă să mai ţină ordine în acest continent este tot forţa germană. În ziua când forţele militare germane se vor prăbuşi şi vor antrena în această prăbuşire întreaga prăbuşire socială şi militară a Germaniei, atunci toată Europa va cădea în anarhie. Nu văd posibilitatea din partea americanilor, şi în special, a englezilor ca să menţină şi să salveze Europa de la anarhie şi de aceea interesul nostru politic şi militar este ca Germania să nu se prăbuşească.” Ţinând seama de opiniile Conducătorului statului român, precum şi de diminuarea interesului manifestat de Kremlin, dar în egală măsură şi de Aliaţii occidentali, în vederea încheierii armistiţiului cu România, nu este deloc surprinzător faptul că în pofida înfrângerilor suferite de Wehrmacht pe teatrele de război din Europa, Mareşalul Ion Antonescu a decis în vara anului 1944 - ignorând protestele venite din partea opoziţiei, Casei regale şi chiar din rândurile guvernului pe care-l conducea, continuarea ostilităţilor alături de Wehrmacht. Pe lângă motivele de genul celor invocate anterior, la adoptarea acestei decizii se pare că a contribuit şi convingerea împărtăşită de mareşal că, şi în cazul în care Armata germană nu va putea opri tăvălugul sovietic pe frontul de est, Anglia şi Statele Unite ale Americii vor conştientiza în cele din urmă consecinţele politice şi militare ce puteau decurge din avansarea Armatei Roşii spre vest şi ca atare vor lua măsuri pentru a contracara acest pericol. El a continuat să ignore toate semnalele primite din Statele Unite ale Americii şi Anglia ce îndicau cât se poate de evident că pentru oficialităţile aliate drumul României către Washington şi Londra trecea obligatoriu prin Moscova, căutând fapte şi evenimente care să-i sprijine raţionamentul referitor la interesul Aliaţilor de a preîntâmpina instaurarea hegemoniei sovietice în Europa de est.

Deşi după lansarea cu succes de către forţele anglo-americane a operaţiunii „Overlord” devenise evident chiar şi pentru cei mai optimişti partizani ai colaborării româno-germane că Reichul se îndrepta vertiginos spre o înfrângere dezastruoasă, situaţie ce obliga România să adopte măsuri imediate pentru a evita aceeaşi soartă, de pe urma aceluiaşi eveniment conducătorul statului român a ajuns la o concluzie diametral opusă. Pentru el debarcarea din Normandia şi avansarea trupelor aliate spre Germania constituiau un motiv în plus în vederea continuării rezistenţei României pe frontul de est, fiind convins că această rezistenţă era aprobată şi încurajată tacit de Aliaţii occidentali, dat fiind faptul că aceştia nu aveau nici un interes în a permite extinderea hegemoniei Moscovei în estul şi centrul Europei. Pe de altă parte, el nu excludea nici varianta încheierii unei păci de compromis între Germania şi Aliaţii occidentali - fără participarea Uniunii Sovietice - chiar dacă la vremea respectivă nu exista nici un indiciu semnificativ care să justifice o asemenea perspectivă. În ceea ce priveşte situaţia imediată a României, el opina că şi în ipoteza în care sperata intervenţie anglo- americană nu avea să se realizeze, iar derularea ulterioară a evenimentelor pe frontul de est ar fi determinat totuşi statul român să încheie armistiţiul cu Uniunea Sovietică, conducerea germană urma să fie anunţată în prealabil de această decizie, deoarece el nu concepea ca România să procedeze aidoma Italiei cu un an în urmă. Până la clarificarea din punct de vedere politic şi militar a situaţiei, Mareşalul Ion Antonescu aprecia însă că România trebuia să continue războiul alături de Reich pentru a câştiga timp şi, mai ales, pentru a evita ocupaţia sovietică. Totuşi, cercurile decizionale din Bucureşti au adus în repetate rânduri la cunoştinţa autorităţilor germane, într-o manieră neechivocă, faptul că pentru atitudinea viitoare a României determinantă avea să fie în ultimă instanţă situaţia militară de pe frontul de est. În cadrul unei convorbiri avute la sfârşitul lunii aprilie 1944 cu ministrul plenipotenţiar Manfred von Killinger, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri Mihai Antonescu a spus răspicat interlocutorului său :

„Dacă Germania îşi respectă garanţia sa şi teritoriul românesc este respectat ca şi fiinţa şi libertatea României, România va urma drumul de onoare şi legile libertăţii sale. Dacă însă Germania nu mai este în măsură să apere pământul României sau nu mai poate să-şi respecte garanţia sa, atunci trebuie să ne-o spună lămurit. Doresc precizări, doresc să ştiu adevărul, oricum ar fi el, pentru că Neamul Românesc nu poate să fie dus la moarte. Dacă deci frontul rus nu va putea să fie stăvilit şi Ruşii vor coborî spre Sud, ameninţând câmpia muntenească şi alunecând spre Bucureşti, nu numai Mareşalul Antonescu sau eu, dar nimeni în România nu va mai putea să răspundă de ce se va întâmpla, pentru că un popor astfel ameninţat are dreptul şi datoria să-şi salveze existenţa prin toate mijloacele.”

Evoluţia situaţiei politice interne din România, accentuarea nemulţumirii opiniei publice faţă de regimul patronat de Mareşalul Ion Antonescu şi, îndeosebi, acţiunile iniţiate de vicepreşedintele Consiliului de Miniştri Mihai Antonescu, precum şi de opoziţia democratică în vederea încheierii unui armistiţiu cu Naţiunile Unite nu au rămas necunoscute conducerii Reichului, sporind temerile referitoare la posibilitatea desprinderii României din alianţa cu Germania şi a ieşirii din război. În primăvara şi vara anului 1944, avertismentele recepţionate de Berlin cu privire la posibilitatea unei defecţiuni româneşti s-au înmulţit. Deşi rapoartele parvenite conducerii celui de-al III-lea Reich prin intermediul serviciilor de informaţii, al Legaţiei germane din Bucureşti, al reprezentanţilor Wehrmachtului din România şi al conducerii Grupului Etnic German conţineau în general date contradictorii cu privire la situaţia din România, în cadrul acestora pot fi identificate totuşi două elemente comune ce aveau să influenţeze într-o manieră hotărâtoare evoluţia raporturilor româno-germane, prefigurând totodată deznodământul din august 1944. Astfel, în pofida faptului că au existat date relevante şi veridice privind acţiunile iniţiate de opoziţia democratică, de Casa Regală şi, nu în ultimul rând, de elementele nemulţumite din cadrul Marelui Stat Major în vederea înlăturării de la putere a regimului antonescian şi a încheierii unui armistiţiu, Berlinul a ignorat constant aceste avertismente şi a subapreciat posibilităţile de acţiune ale opoziţiei antonesciene, considerând că atâta timp cât Mareşalul Ion Antonescu rămâne la conducerea statului român nu existau motive de îngrijorare pentru Germania. Pe de altă parte, oficialităţile politice şi militare ale Reichului apreciau la unison faptul că stabilitatea internă a regimului antonescian, respectiv atitudinea viitoare a României în privinţa alianţei cu Germania şi continuarea războiului erau condiţionate de evoluţia situaţiei militare pe teatrele de operaţiuni militare din Europa, îndeosebi de derularea ostilităţilor pe frontul de est. Într-un raport înaintat în luna februarie 1944 către Auswärtiges Amt, Legaţia germană din Bucureşti considera în mod eronat că eventuala transformare a teritoriului României în teatru de operaţiuni militare va avea ca rezultat consolidarea poziţiei mareşalului Antonescu, „întrucât rezultatul luptei dintre Germania şi Rusia reprezintă o chestiune existenţială pentru România”. În această eventualitate, era de aşteptat ca Armata română să opună cu certitudine rezistenţă atâta timp cât operaţiunile se vor desfăşura în Basarabia, în schimb, dacă trupele sovietice depăşeau Prutul şi pătrundeau în Vechiul Regat, aceasta „va însemna probabil, în măsura în care ajutoare germane nu vor sta la dispoziţie, prăbuşirea politică şi militară a României, chiar şi în cazul în care în ultima clipă se va fi încercat încheierea păcii cu Anglia şi America”.

O altă evaluare a situaţiei şi a atitudinii României din aceeaşi lună realizată de „Statul Major de Legătură România al Marinei de Război germane-Marine- Verbindungsstab Rumänien” pleca de la premisa că mareşalul deţine ferm în mâini frâiele puterii şi că nu există nici un motiv de îndoială în privinţa loialităţii sale în raport cu Germania, chiar dacă anturajul lui era format parţial din personalităţi anglofile. După prezentarea poziţiei regelui, a armatei şi a diferitelor curente politice faţă de regimul antonescian şi de alianţa cu Germania, autorii raportului au reiterat importanţa deosebită a frontului de est pentru poziţia mareşalului şi a evoluţiei relaţiilor româno-germane: „Dacă pe frontul de est nu intervin situaţii nefavorabile şi Turcia rămâne neutră, nu există pericolul ca România să dezerteze. Dar dacă aceste premise ar urma să nu fie îndeplinite, atunci trebuie să ne aşteptăm la ieşirea din război a României, în măsura în care în componenţa guvernului actual nu vor interveni modificări la momentul corespunzător.” Chiar şi pătrunderea Armatei Roşii pe teritoriul României în cursul operaţiunilor ofensive din luna martie 1944 părea să nu fi afectat în viziunea conducerii militare germane poziţia conducătorului statului român şi atitudinea opiniei publice, întrucât şeful Misiunii Militare germane, generalul de cavalerie Erik Hansen, comunica Oberkommando der Wehrmacht la data de 2 aprilie 1944 că voinţa de luptă a Mareşalului Antonescu era „nezdruncinată”, iar două zile mai târziu reprezentantul Oberkommando der Wehrmacht, colonelul de stat major Poleck, ce efectuase o călătorie de serviciu în România, raporta forurilor superioare că „România nu se prăbuşeşte, ci va lua parte în continuare cu eforturi sporite la luptă”. Dacă rapoartele întocmite de reprezentanţii din România ai Wehrmachtului şi Auswärtiges Amt-ului încercau - după cum am putut constata, să prezinte situaţia într-o lumină favorabilă, prin accentul pus pe autoritatea de care se bucura încă pe plan intern Mareşalul Ion Antonescu şi pe loialitatea sa faţă de Germania, respectiv prin minimalizarea importanţei şi acţiunilor opoziţiei, evaluările realizate de conducerea Grupului Etnic German în frunte cu Andreas Schmidt înfăţişau situaţia existentă în România în culori mult mai sumbre. Beneficiind de o reţea de informaţii ce acoperea practic întregul teritoriu al ţării şi care activa extrem de eficient, conducerea Grupului Etnic German a furnizat Berlinului în perioada 1940-1944 rapoarte critice cu privire la politica promovată de guvernul român, din acest punct de vedere acestea diferenţiindu-se net de documentele elaborate de celelalte servicii germane prezente în România. În acest sens, nici informările şi notele întocmite în primăvara şi vara anului 1944 de conducătorul Grupului Etnic German, Andreas Schmidt, nu au constituit o excepţie de la regulă: în pofida prezenţei unor clişee - ca exagerarea pretinsei influenţe exercitate de evrei asupra evoluţiei vieţii politice din România, aceste rapoarte dovedesc totuşi o bună cunoaştere a stării de spirit ce domnea în România, precum şi a demersurilor întreprinse în culise de către principalii factori politici şi militari din guvern şi opoziţie, îndeosebi tratativele de armistiţiu cu Aliaţii şi Uniunea Sovietică.

De la bun început, Andreas Schmidt a identificat două tendinţe prezente, în opinia sa, în cadrul politicii promovate de guvernul român, ale căror exponenţi erau Mareşalul Ion Antonescu, respectiv vicepreşedintele Consiliului de Miniştri Mihai Antonescu. În vreme ce conducătorul statului român era considerat partizanul colaborării cu Germania şi al continuării războiului, Mihai Antonescu era apreciat drept principalul exponent al cercurilor care se străduiau să „saboteze” linia politică a Mareşalului, scopul urmărit fiind abandonarea alianţei cu cel de-al III-lea Reich şi ieşirea României din război. În acest sens, în cadrul unui raport din luna iunie 1944 referitor la situaţia politică din România, Schmidt aprecia: „Mareşalul Antonescu se va strădui, desigur, ca şi până acum, să continue războiul alături de Germania, în timp ce eforturile lui Mihai Antonescu tind în continuare spre ieşirea cât mai curând posibil a României din război.” În ce priveşte poziţia Mareşalului Antonescu în cadrul vieţii politice româneşti şi modalităţile aflate la îndemâna Germaniei pentru a menţine în continuare statul român în sfera de influenţă germană, Andreas Schmidt se pronunţa împotriva ocupării militare a României, cel puţin din două motive, respectiv slăbirea Armatei române şi pericolul reprezentat de posibilitatea apariţiei mişcărilor de partizani în spatele frontului german. Ţinând seama de aceste considerente, el propunea o soluţie politico-diplomatică, respectiv remanierea guvernului condus de Mareşalul Ion Antonescu prin înlocuirea miniştrilor care aveau vederi antigermane cu personalităţi de orientare naţional- conservatoare şi cu militari germanofili, eventual prin cooptarea unor experţi germani. Pe lângă eliminarea elementelor opoziţioniste din guvern şi garanţia menţinerii României în cadrul sferei de influenţă germană, în opinia sa această soluţie oferea avantajul unei mai bune mobilizări şi exploatări a potenţialului economic şi militar al ţării în folosul maşinii de război germane. Conducătorul Grupului Etnic German atribuia la rândul său o importanţă deosebită evoluţiei ostilităţilor pe frontul de est pentru atitudinea viitoare a României faţă de menţinerea alianţei cu Germania şi continuarea războiului.

Spre deosebire însă de celelalte servicii germane ce mizau în evaluările pe care le întocmeau pe loialitatea necondiţionată a Mareşalului Antonescu faţă de Reich şi pe capacitatea acestuia de a gestiona destinele României, Andreas Schmidt se pronunţa pentru o implicare activă a forurilor decizionale germane în viaţa politică internă a statului român, dat fiind faptul că, în opinia sa, conducerea efectivă a ţării era exercitată de Mihai Antonescu şi nu de conducătorul statului român, ultimul fiind ocupat exclusiv cu inspecţiile pe front şi chestiunile de natură militară. În acest sens concluzia lui Andreas Schmidt la raportul său lunar înaintat forurilor superioare din Berlin este mai mult decât relevantă şi merită a fi reţinută ca atare : „Dacă vrem să menţinem România, într-o bună zi Mareşalul Antonescu va trebui să afle prin intermediul nostru adevărul - exact ca Mussolini - sau renunţăm la cooperarea cu România, ca stat. România nu poate învinge dificultăţile interne, aşa cum a demonstrat acest fapt şi pe front.” Mai mult, în cadrul raportului lunar din iulie, Andreas Schmidt a reiterat aceeaşi opinie cu privire la modalităţile de menţinere a României ca aliat al Reichului, dar a ţinut să adauge că „această chestiune, fireşte, are sens să fie ridicată doar dacă guvernul Mareşalului Antonescu nu conspiră cu Anglia şi America. Dar dacă această eventualitate se confirmă, atunci aici nu există decât o posibilitate, formarea unui guvern militar din ofiţeri români cinstiţi în colaborare cu aripa radicală a Legiunii, aflată în Germania.” Din cele expuse anterior se poate constata faptul că, deşi Berlinul a fost informat în general cu privire la evoluţia situaţiei politice din România şi la iniţiativele ce aveau ca scop desprinderea din alianţa cu Germania şi ieşirea din război, totuşi în majoritatea cazurilor datele obţinute au fost de natură contradictorie, fără a putea oferi o imagine clară şi convingătoare asupra adevăratelor intenţii ale cercurilor decizionale din România - deopotrivă ale puterii sau opoziţiei, conducerea germană fiind convinsă în continuare că atâta timp cât Mareşalul Ion Antonescu se află la putere nu existau motive de îngrijorare. Această constatare este argumentată de faptul că Berlinul nu a reuşit să obţină nici măcar în luna august 1944 informaţii vitale referitoare, la stadiul preparativelor opoziţiei în vederea răsturnării de la putere a regimului patronat de Mareşalul Ion Antonescu şi, cu atât mai puţin, data exactă sau măcar aproximativă a înfăptuirii loviturii de stat. De exemplu un raport întocmit de Secţia militară din cadrul Oficiului Central pentru Siguranţa Reichului din data de 5 august 1944, cu alte cuvinte, de un serviciu ce teoretic ar fi trebuit să prezinte informaţii sigure şi credibile, mai ales că la vremea respectivă pregătirile opoziţiei democratice în vederea loviturii de stat erau foarte avansate, concluziona eronat : „Ca şi până acum, mijloacele politice de forţă se află exclusiv în mâinile Mareşalului Antonescu şi ale Armatei române. Opoziţia nu are în spate nici o mişcare care să fie într-adevăr decisă să lupte şi care să aibă posibilitatea de a smulge Mareşalului puterea.” În consecinţă, nebeneficiind de informaţii credibile cu privire la proiectata lovitură de stat, Berlinul, a fost luat total prin surprindere de evenimentele din data de 23 august 1944, fără a putea riposta pe măsura gravităţii situaţiei politice şi militare rezultate în urma defecţiunii aliatului român.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Procesul Mareşalului Ion Antonescu

Postări populare