V. Desprinderea României din alianţa cu cel de-al III-lea Reich. Evenimentele de la data 23 august 1944 şi sfârşitul camaraderiei de arme germano-române. Bătălia pentru capitala Bucureşti şi catastrofa Grupului de Armate „Ucraina Sud” în România

După criza gravă creată pe flancul sudic al frontului de est în urma ofensivei Armatei Roşii din luna martie 1944, situaţia militară de pe teatrul de operaţiuni din România s-a consolidat treptat în perioada următoare, atât Oberkommando der Wehrmacht şi Oberkommando des Heeres, cât şi conducerea Grupului de Armate „Ucraina Sud” depunând din luna aprilie 1944 eforturi considerabile în vederea stabilizării şi menţinerii liniei frontului. Pentru conducerea Reichului, menţinerea României în sfera de influenţă germană devenise în primăvara şi vara anului 1944 o problemă de importanţă vitală pentru continuarea războiului. Din punctul de vedere al intereselor economice şi militare ale Reichului, România reprezenta la acea dată nu numai principalul furnizor de petrol pentru maşina de război germană, dar, prin contingentele militare româneşti aflate pe frontul de est, era în acelaşi timp principalul aliat al Wehrmachtului în războiul împotriva Uniunii Sovietice. Pe de altă parte România era extrem de importantă şi din punctul de vedere al căilor de comunicaţii şi aprovizionare ale trupelor aflate pe frontul de est. Nu în ultimul rând necesitatea apărării teritoriului României era determinată de considerente politice, deopotrivă interne şi externe. Ocuparea de către Armata Roşie a noi teritorii româneşti ar fi condus cu certitudine la o gravă criză internă, fapt ce ar fi afectat nu numai atitudinea României faţă de colaborarea cu Germania, ci şi a celorlalte state balcanice. Ca urmare a măsurilor luate de Oberkommando der Wehrmacht, Oberkommando des Heeres şi de comandantul Grupului de Armate „Ucraina Sud”, generalul-colonel Ferdinand Schörner, acesta din urmă recunoscut de altfel pentru stilul dur de conducere, situaţia militară - ce păruse la un moment dat compromisă, nu numai că a putut fi remediată, chiar mai mult, în urma completărilor materiale şi umane repartizate pe parcursul lunilor aprilie-iunie, precum şi a construirii de poziţii fortificate în spatele liniei principale de rezistenţă, capacitatea combativă a Grupului de Armate atinsese un stadiu ce îndreptăţea speranţele conducerii germano-române de a respinge cu succes o ofensivă de proporţii a Armatei Roşii. Situaţia teatrului operaţional din România avea să cunoască însă o turnură nefavorabilă în urma debarcării Aliaţilor în Normandia, dar, mai cu seamă, după declanşarea la data de 22 iunie 1944 de către trupele sovietice a amplelor operaţiuni ofensive în sectorul de front al Grupului de Armate „Centru”, operaţiuni ce s-au extins în cursul lunii iulie inclusiv pe frontul apărat de Grupul de Armate „Ucraina nord”. Deteriorarea rapidă şi ireversibilă a situaţiei militare în sectoarele de front ale celor două Grupuri de Armate germane a determinat Oberkommando des Heeres în lipsă acută de rezerve - să retragă în cursul lunii iulie 1944 un număr de 11 divizii de pe teatrul operaţional din România. Transferarea acestor unităţi, în mare parte de elită - divizia de infanterie motorizată „Grossdeutschland”, ori diviziile blindate 17, 24, 3 Schutzstaffel „Totenkopf” - a afectat în mod decisiv capacitatea operativă a Grupului de Armate „Ucraina Sud” şi a stârnit îngrijorare la Bucureşti. Guvernul român a reacţionat prompt, avertizând încă o dată conducerea Reichului că slăbirea frontului românesc putea avea repercusiuni politice nedorite. La data de 18 iulie 1944 vicepreşedintele Consiliului de Miniştri Mihai Antonescu a reproşat într-o manieră dură ministrului plenipotenţiar Manfred von Killinger retragerea diviziilor germane, afirmând în acest sens că „începe a deveni vexatoriu pentru noi, ca teritoriul nostru să fie sanatoriul unde se refac trupele, pentru ca apoi să plece pe alt front”.

În continuarea discuţiei, oficialul român a lansat un avertisment nedisimulat la adresa Reichului: „politica românească este în raport cu situaţia frontului din răsărit, cu apărarea graniţelor române şi respectul garanţiei date de germani. Dacă frontul nu ţine, nu pot eu însumi să declar formal să mai iau nicio răspundere şi nimeni n-ar mai putea s-o facă, fiindcă poporul român are desigur dreptul să-şi salveze existenţa prin orice mijloace.” Avertismentele părţii române, dar şi protestele conducerii Grupului de Armate „Ucraina Sud” au fost ignorate la Berlin, astfel că Oberkommando des Heeres a continuat să apeleze şi în perioada următoare la resursele militare oferite de teatrul de operaţiuni din România, locul diviziilor germane transferate în alte sectoare de front fiind luat fie de unităţi româneşti – inferioare din punctul de vedere al pregătirii şi înzestrării cu armament, fie de divizii germane decimate. În consecinţă, ca urmare a diminuării capacităţii combative a Grupului de Armate „Ucraina Sud”, şansele forţelor germano-române - expuse pe un front mult prea întins pentru posibilităţile lor operative, de a rezista cu succes unei ofensive de anvergură sovietice deveniseră infime. La sfârşitul lunii iulie 1944 au intervenit schimbări inclusiv la nivelul comandamentului Grupului de Armate „Ucraina Sud”. Ca urmare a deteriorării rapide a situaţiei militare de pe flancul nordic al frontului de est în primele zile din iulie, fapt ce a periclitat poziţia forţele germane din statele baltice şi a generat neînţelegeri între Hitler şi comandantul Grupului de Armate „Nord”, generalul de infanterie Hans Friessner, Führerul a decis înlocuirea lui Friessner cu generalul- colonel Ferdinand Schörner, Friessner preluând în schimb la data de 23 iulie 1944 comanda Grupului de Armate „Ucraina Sud”. De asemenea, cu câteva zile în urmă fusese înlocuit şi şeful de Stat-Major al Grupului de Armate, respectiv generalul-locotenent Walter Wenck a fost transferat la Oberkommando des Heeres, în locul său fiind numit generalul-maior Helmuth von Grolmann. Înainte de a se prezenta la noul post de comandă - cartierul general al Grupului de Armate „Ucraina Sud” aflându-se la acea dată în localitatea Slănic Moldova din Carpaţii Orientali, Friessner, avansat între timp la gradul de general-colonel, a fost primit la data de 24 iulie de Hitler, care cu acest prilej i-a expus situaţia politică şi militară de pe teatrul de operaţiuni din România. În urma expozeului ţinut de Führer, Friessner a sesizat imediat poziţia vulnerabilă a frontului din Basarabia şi Moldova. Spre deosebire însă de Hitler care se aştepta la un atac sovietic pe flancul sudic al Grupului de Armate „Ucraina Sud” în direcţia Galaţi, Friessner a arătat că flancul nordic descoperit al dispozitivului germano-român invita Armata Roşie la un atac spre sud, în spaţiul situat între râurile Siret şi Prut, ceea ce în caz de reuşită ar fi condus la blocarea trecerilor peste Prut şi implicit la încercuirea forţelor germano-române din Basarabia.

Hitler nu a fost de acord cu opiniile lui Friessner, refuzând de asemenea de o manieră categorică propunerea acestuia ce viza retragerea frontului în spatele râului Prut în cazul unui atac sovietic în direcţia sud. O zi mai târziu Friessner s-a prezentat la comandamentul Grupului de Armate din Slănic Moldova, unde şeful secţiei de operaţii, colonelul de stat major Ivo Thilo von Trotha, i-a prezentat o evaluare a situaţiei de pe frontul din România, ce contrazicea în mare parte expozeul optimist ţinut de Hitler. Deşi acesta din urmă caracterizase situaţia politică din România drept „stabilă”, afirmând că „Mareşalul îmi este devotat. Şi poporul român, şi armata română stau în spatele lui precum un singur om”, din prezentarea colonelului von Trotha reieşea faptul că atitudinea guvernului român - cu excepţia notabilă a Mareşalului Ion Antonescu, era nesigură. Din punct de vedere militar, capacitatea de luptă a Grupului de Armate fusese diminuată ca urmare a transferării rezervelor în alte sectoare de front, ceea ce, coroborat cu situaţia politică neclară din România, punea sub semnul întrebării posibilitate de a face faţă cu succes unui masiv atac sovietic. Astfel, în urma analizei întreprinse de colonelul Ivo Thilo von Trotha, pentru generalul-colonel Hans Fiessner s-au desprins două concluzii important :

1 - Necesitatea retragerii în timp util a frontului Grupului de Armate în spatele râului Prut şi, în cazul în care situaţia militară o impunea, chiar pe linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi.

2 - Trecerea tuturor forţelor germane aflate în spatele zonei operative sub autoritatea comandamentului Grupului de Armate „Ucraina Sud”.

Informaţiile îngrijorătoare recepţionate de generalul-colonel Friessner cu privire la starea de spirit a românilor şi la schimbarea unor comandanţi români - fără ştirea germanilor - i-au accentuat suspiciunea cu privire la pregătirea unui puci în vederea răsturnării Mareşalului Antonescu şi l-au determinat să se deplaseze la Bucureşti la data de 1 august 1944 în vederea obţinerii unei clarificări a situaţiei din partea forurilor germane competente. Totuşi, rezultatele obţinute în urma convorbirilor desfăşurate în capitala României cu generalul-locotenent Alfred Gerstenberg, comandant al Misiunii Militare Aeronautice germane în România, şi responsabil pentru apărarea regiunii petrolifere, cu Manfred von Killinger, ministrul plenipotenţiar german, şi generalul de cavalerie Erik Hansen, nu au fost în măsură să-l liniştească pe comandantul Grupului de Armate „Ucraina Sud”. Chestionat de Friessner cu privire la încrederea ce se putea acorda guvernului român, von Killinger a replicat: „Mareşalul Antonescu are în spatele lui poporul şi guvernul.” Nemulţumit de răspuns, Friessner a insistat dorind să afle măsurile prevăzute de autorităţile germane în eventualitatea producerii unei crize de guvern în România. Răspunsul oferit de ministrul plenipotenţiar german relevă elocvent imaginea falsă existentă în cadrul forurilor germane cu privire la situaţia guvernării Mareşalului Ion Antonescu: „Până acum niciun fel de măsuri ! Nici nu este de aşteptat vreo criză de guvern şi dacă totuşi s-ar întâmpla, vom avea destul timp să luăm măsuri.” Generalul-locotenent Alfred Gerstenberg a fost şi mai categoric, asigurându-l pe Friessner că „în caz de incidente o singură baterie de artilerie antiaeriană va fi suficientă pentru a lichida orice lovitură de stat la Bucureşti”. O impresie nesatisfăcătoare avea să dobândească Friessner şi în urma convorbirii cu generalul de cavalerie Erik Hansen. Alarmat de naivitatea şi pasivitatea autorităţilor germane din Bucureşti, generalul-colonel Hans Friessner a decis să ia măsuri pentru a putea contracara o eventuală schimbare a orientării politice a României. Astfel, imediat după întoarcerea sa la Slănic Moldova a ordonat Armatei a 6-a şi grupării armate „Wöhler” să organizeze unităţi de intervenţie. Pe de altă parte Friessner a hotărât să trimită lui Hitler o scrisoare personală ce urma să fie înmânată de colonelul de stat major Ivo Thilo von Trotha. Referindu-se la situaţia Grupului de Armate „Ucraina Sud”, Friessner aprecia în scrisoare că „în acest moment nu există motive de îngrijorare şi frontul Grupului de Armate poate fi menţinut, dacă Grupului de Armate îi vor fi lăsate la dispoziţie puţinele rezerve existente încă (două divizii blindate germane de putere medie, o divizie de grenadieri blindaţi şi o divizie blindată română)”. Pe de altă parte, Friessner a adus la cunoştinţa forurilor superioare nemulţumirea sa faţă de evoluţia situaţiei politice din România şi faţă de lipsa de reacţie a autorităţilor germane din Bucureşti, arătând că „trebuie luate toatea măsurile necesare, pentru a se putea face faţă oricărei eventualităţi”. Prin urmare, Friessner era de părere că pe teatrul de operaţiuni din România se impunea „o conducere operativă unitară” şi cerea lui Hitler „să treacă asupra sa toate prerogativele de conducere ale Wehrmachtului în România şi totodată să desemneze în vederea cooperării o singură instituţie politică abilitată”. Concomitent, Gruparea Armată Wöhler a remis comandamentului Grupului de Armate „Ucraina Sud” un studiu ce examina posibilitatea Armatei a 8-a germane de a apăra teritoriul românesc în eventualitatea ieşirii României din război. Ţinând seama de forţele aflate la dispoziţia Armatei a 8-a, studiul ajungea la concluzia că în cel mai bun caz putea fi apărată poziţia subcarpatică de-a lungul Siretului până la Adjud, ceea ce practic însemna renunţarea la teritoriul românesc situat la est de această linie.

Ajuns în Cartierul General de la Rastenburg, colonelul von Trotha a avut mai multe convorbiri cu şeful Oberkommando der Wehrmacht, feldmareşalul Wilhelm Keitel, respectiv cu şeful Statului Major al Oberkommando des Heeres, generalul-colonel Heinz Guderian, precum şi cu generalii Alfred Jodl şi Walter Wenck. Potrivit raportului întocmit la întoarcerea sa în Slănic Moldova, în cadrul discuţiei cu generalul Guderian, von Trotha a atras atenţia că în cazul transferării a noi unităţi de pe frontul din România era imposibil să se reziste unui atac sovietic masiv. Ţinând seama şi de atitudinea aliatului român, el a solicitat permisiunea replierii frontului pe linia Dunăre-Carpaţi, în cazul în care situaţia o cerea. Deşi Guderian împărtăşise în principiu temerile exprimate de comandamentul Grupului de Armate „Ucraina Sud”, răspunsul oferit a doua zi, după convorbirea cu Hitler, era totuşi neconcludent: „el, Guderian, speră, să poată emite, la momentul corespunzător, ordinele necesare Grupului de Armate, dacă situaţia ar urma să se dezvolte în această direcţie.” Nici convorbirile avute de colonelul von Trotha cu şeful Oberkommando der Wehrmacht din data de 4, respectiv data de 6 august nu s-au soldat cu rezultatele sperate de conducerea Grupului de Armate „Ucraina Sud”. Deşi în cadrul primei întrevederi - premergătoare vizitei efectuate de conducătorul statului român în Cartierul General al Führerului, feldmareşalul Keitel manifestase înţelegere faţă de solicitările formulate în scrisoarea sa de Friessner cu privire la modificarea structurii de comandă din România şi adoptarea unor măsuri preventive pentru eventualitatea ieşirii din război a aliatului român, totuşi el a refuzat soluţionarea acestora, considerând că „românii îşi vor da seama de motivaţia unei asemenea măsuri”. În replică, colonelul von Trotha a atras din nou atenţia asupra consecinţelor ce rezultau în urma evoluţiei situaţiei din Balcani şi a propus ca pregătirile militare pentru eventualitatea defecţiunii româneşti să fie iniţiate sub pretextul adoptării de „măsuri în vederea combaterii acţiunilor de desant şi paraşutare”. La sfârşitul convorbirii, feldmareşalul Keitel a promis să examineze încă o dată propunerile Grupului de Armate şi să emită în scurt timp un ordin corespunzător către Wehrmacht. Cu toate acestea, după vizita efectuată de Mareşalul Antonescu la Hitler, atitudinea şefului Oberkommando der Wehrmacht s-a schimbat cu 180 de grade, el arătându-se mult mai optimist în ceea ce priveşte fidelitatea aliatului român faţă de Reich şi apreciind că „România este legată de noi pe viaţă şi pe moarte şi el nu crede că în următoarea perioadă se va întâmpla ceva”. Această schimbare a atitudinii feldmareşalului Keitel pare cu atât mai surprinzătoare dacă luâm în considerare faptul că - aşa cum vom vedea, rezultatele practice ale întrevederii Hitler-Antonescu nu ar fi trebuit să fie prea încurajatoare pentru partea germană. Cert este că feldmareşalul Keitel a irosit o ocazie prielnică de a adopta măsuri ce ar fi putut, poate, preîntâmpina producerea evenimentelor din ultima decadă a lunii august, preferând încă o dată să susţină opinia preconcepută a Führerului.

Deşi este incontestabil faptul că întrevederile avute de colonelul Ivo Thilo von Trotha cu oficialităţile militare germane nu s-au soldat cu adoptarea măsurilor sperate de conducerea Grupului de Armate „Ucraina Sud”, există totuşi indicii documentare care ne îndreptăţesc să afirmăm că solicitările conţinute în scrisoarea înaintată de generalul-colonel Friessner nu au rămas fără urmări. Astfel, probabil, sub impresia evoluţiei nefavorabile a ofensivei sovietice declanşate de Fronturile 2 şi 3 Ucrainene, precum şi a schimbării atitudinii Bulgariei, Hitler şi Oberkommando der Wehrmacht au iniţiat la data de 21 august 1944 pregătirea şi executarea măsurilor solicitate de Friessner cu trei săptămâni în urmă ce purtau denumirea codificată de „Fall Rheingold”. Plecând de la premiza unei eventuale lovituri de stat în România sau a unei operaţiuni executate de inamic, în urma căreia forţele germane din România ar fi fost temporar încercuite, planurile elaborate de Oberkommando der Wehrmacht prevedeau transferarea competenţelor de comandă asupra unităţilor Wehrmachtului şi Waffen-Schutzstaffel aflate pe teritoriul românesc în mâna comandantului Grupului de Armate „Ucraina Sud”, scopul fundamental urmărit fiind „protecţia efectivă a zonei petrolifere româneşti, asigurarea continuării producţiei de carburanţi precum şi a menţinerii deschise a căilor de transport vitale”. Măsurile prevăzute de Oberkommando der Wehrmacht au fost însă tardive - fiind şi de această dată depăşite de derularea evenimentelor, în condiţiile în care planurile pentru „Fall Rheingold” au fost trimise Oberkommando des Heeres spre examinare şi aprobare - ironia sorţii, doar în ziua de 23 august 1944, ordinul corespunzător către comandamentul Grupului de Armate „Ucraina Sud” fiind recepţionat de generalul-colonel Friessner după cum se va putea constata , abia în noaptea de 23/24 august 1944. Prin urmare, structura de comandă creată încă în luna aprilie a rămas neschimbată până la înfăptuirea loviturii de stat, ceea ce a îngrădit în mod vizibil libertatea de manevră a Grupului de Armate „Ucraina Sud”. Mai mult, în pofida faptului că începând cu data de 7 august 1944 s-a semnalat o intensificare a activităţii inamicului, în special a Frontului 2 Ucrainean, potenţialul militar al Grupului de Armate nu numai că nu a fost întărit, ci, dimpotrivă, slăbit, ca urmare a retragerii unei noi divizii blindate (divizia 14 blindată), ceea ce a iritat aliatul român. În plus, rămăsese nesoluţionată inclusiv spinoasa problemă a aprovizionării trupelor germane de pe teritoriul României, dat fiind faptul că guvernul de la Bucureşti a refuzat sistematic să pună la dispoziţie sumele solicitate în acest scop de autorităţile germane. Astfel că atmosfera în cadrul relaţiilor dintre România şi Germania era mai mult decât tensionată în momentul în care Conducătorul Statului român a primit invitaţia de a efectua o vizită la Cartierul General al Führerului din Prusia Orientală.

După mai multe ezitări, Mareşalul Ion Antonescu a acceptat în cele din urmă invitaţia şi, însoţit de vicepreşedintele Consiliului de miniştri, Mihai Antonescu, şi de şeful Marelui Stat Major, generalul Ilie Şteflea, s-a deplasat la data de 5 august 1944 la Rastenburg pentru o ultimă rundă de convorbiri cu Adolf Hitler, ce ar fi avut menirea să clarifice stadiul în care se aflau relaţiile relaţiile dintre Bucureşti şi Berlin. În ce priveşte problemele ce au fost discutate în cadrul acestei reuniuni, atât sursele germane, respectiv stenograma întrevederii redactată de translatorul oficial Paul Otto Schmidt şi raportul întocmit de locotenent-colonelul von Mengden din cadrul secţiei de ataşaţi a Oberkommando des Heeres, cât şi cele româneşti, respectiv nota dictată de Mareşalul Ion Antonescu după întoarcerea sa la Bucureşti ori relatarea generalului Titus Gârbea, ce îndeplinea la acea dată funcţia de „general român acreditat pe lângă şeful Statului Major al Armatei de Uscat Germane”, menţionează trei chestiuni principale, în jurul cărora s-au axat discuţiile : atentatul comis asupra Führerului la data de 20 iulie, situaţia militară de pe frontul de est, atitudinea viitoare a României. După expunerea referitoare la măsurile adoptate împotriva organizatorilor complotului şi a complicilor acestora din rândurile Armatei germane, Hitler a prezentat situaţia militară creată în urma gravelor crize cu care se confruntase Wehrmachtul în cursul anului 1944, subliniind că acestea se datorau exclusiv „elementelor defetiste şi trădătoare” din cadrul corpului ofiţeresc german, şi a ţinut să-l asigure pe mareşal că pierderile umane şi materiale suferite vor fi înlocuite rapid. Ajuns în acest punct al convorbirii, Hitler a făcut cunoscut interlocutorului său adevăratul motiv al invitaţiei: „Führerul - citim în nota dictată de Mareşalul Antonescu , uitându-se drept în ochii mei, mi-a spus în mod cu totul intempestiv şi cu totul neobişnuit în practica dintre conducătorii de state, fără nici o indicaţie anterioară, că acesta a fost scopul întrevederii noastre, chestiunea raporturilor viitoare dintre România şi Germania, arătând că vrea să ştie atunci, deci imediat, dacă România şi în mod special, conducătorul ei, Mareşalul Antonescu - a subliniat - sunt decişi să urmeze până la sfârşit Germania.” Neplăcut surprins de cererea ultimativă a Führerului, dar fără a-şi pierde cumpătul, conducătorul statului român a declarat că decizia sa depindea de răspunsurile pe care le va oferi Hitler la următoarele întrebări :

1 - Ce obiective urmăreşte Germania în flancul sudic al frontului de est? (Mareşalul Antonescu a subliniat faptul că în cazul în care Grupul de Armate „Ucraina Sud” nu va fi în măsură să menţină linia de front existentă la acea dată, atunci România nu va mai putea continua lupta, întrucât aceasta ar însemna să meargă până la „distrugerea ei totală”).

2 - Era Germania în măsură să oprească într-o perioadă de timp determinată ofensiva aeriană aliată asupra regiunii petrolifere? (În cazul continuării cu aceeaşi intensitate a atacurilor aeriene - arăta Mareşalul, capacitatea de rezistenţă a României se apropia de sfârşit).

3 - Ce măsuri intenţiona să adopte Reichul în cazul în care Turcia urma să permită accesul prin Strâmtori pentru forţele navale aliate, respectiv să pună la dispoziţia acestora aerodromurile sale? (Întrucât Hitler nu a fost în măsură să ofere răspunsuri edificatoare la aceste întrebări, discuţia a alunecat spre chestiuni de importanţă secundară (fiind discutate printre altele producţia de armament, situaţia raporturilor economice româno-germane), astfel că după o convorbire ce a durat peste cinci ore, Mareşalul Ion Antonescu şi-a luat rămas bun fără să ofere un răspuns concludent referitor la problema continuării războiului până la capăt alături de Germania).

În aceeaşi zi a avut loc şi întrevederea dintre ministrul de Externe Joachim von Ribbentrop şi omologul său român Mihai Antonescu, convorbire ce a fost de asemenea agitată şi în cadrul căreia au fost abordate atât evoluţia de ansamblu a războiului, cât şi situaţia relaţiilor româno-germane. Ribbentrop i-a reproşat interlocutorului său tratativele pe care emisarii guvernului român le purtau cu reprezentanţii aliaţilor în diferite capitale neutre şi care în opinia sa însemnau „o slăbire a frontului de luptă românesc”, Ribbentrop manifestându-şi în consecinţă dorinţa de a cunoaşte intenţiile de viitor ale guvernului român. Mihai Antonescu a recunoscut faptul că iniţiase unele discuţii cu Aliaţii, dar a ţinut să precizeze că nu făcuse altceva decât să urmeze exemplul german. În acest sens el a menţionat că deţine informaţii cu privire la contactele dintre emisarii germani şi cei ruşi la Helsinki, respectiv Stockholm, afirmând că inclusiv ministrul de Externe german ar fi discutat cu reprezentanţii sovietici în capitala finlandeză. Această afirmaţie a fost respinsă vehement de Ribbentrop, care a catalogat-o drept „flecăreală proastă”. În continuare, referindu-se la atitudinea viitoare a guvernului român, Mihai Antonescu a declarat deschis că „atâta timp cât frontul de est se menţine, el nu cunoaşte nici o slăbiciune sau laşitate şi că o lovitură de pumnal în spate nu este compatibilă cu concepţia de onoare românească. Dar dacă frontul din Moldova nu se mai menţine şi ruşii se apropie de Bucureşti, atunci el nu-şi mai poate asuma răspunderea”. După un schimb de replici referitor la intenţiile Berlinului în privinţa continuării războiului şi asigurarea dată de Ribbentrop că „Germania nu va abandona niciodată România”, discuţia s-a îndreptat spre chestiunile economice şi s-a încheiat fără ca Mihai Antonescu să-şi fi asumat vreun angajament concret în privinţa soluţionării cererilor formulate de partea germană. Rezumând, întrevederile la nivel înalt germano-române din data de 5 august 1944 nu au adus clarificarea sperată de Berlin în sensul angajamentului României de a continua până la capăt războiul alături de cel de-al III-lea Reich, chestiune care fusese în fapt adevăratul scop al invitării delegaţiei române la Rastenburg.

Deşi declaraţiile oficialilor români puteau fi considerate în cel mai bun caz rezervate, totuşi Hitler şi anturajul său apropiat au rămas cu convingerea că reuşiseră să-l determine pe Conducătorul Statului român să rămână alături de Germania. Această convingere, la prima vedere de neînţeles şi care a dăinuit până la evenimentele din data de 23 august, se explică atât prin încrederea personală de care se bucura Mareşalul Antonescu din partea lui Hitler, cât mai ales prin rapoartele înaintate de autorităţile germane din Bucureşti în cursul lunii august ce au scos în evidenţă faptul că întrevederea cu Führerul şi stabilizarea situaţiei militare pe frontul de est contribuiseră la redobândirea încrederii Mareşalului Antonescu în capacitatea Germaniei, el fiind convins să meargă până la capăt alături de Reich. Totuşi, elementul decisiv de care depindea în ultimă instanţă atitudinea României rămânea situaţia militară de pe frontul de est. În acest sens concluzia exprimată de ataşatul militar german, generalul-maior Karl Spalcke, cu puţin timp înainte de producerea loviturii de stat este elocventă: „Situaţia pe frontul de est şi, îndeosebi, puterea de rezistenţă a Grupului de Armate Sud este şi rămâne în continuare elementul determinant pentru atitudinea României.” Se pare că aceste evaluări au influenţat inclusiv modalitatea în care forurile de conducere germane au perceput evoluţiile politico-militare din România, întrucât Hitler, Ministerul de Externe şi Oberkommando der Wehrmacht au continuat să ignore informaţiile parvenite prin intermediul altor canale de informaţii ce subliniau situaţia încordată din România şi iminenţa defecţiunii aliatului român. La data de 10 august 1944, conducătorul Grupul Etnic German din România , Andreas Schmidt, a fost primit în audienţă de ministrul de Externe Joachim von Ribbentrop, căruia Schmidt i-a atras atenţia asupra gravităţii situaţiei politice din România. După întrevedere, Ribbentrop a trimis o telegramă Legaţiei Germane din Bucureşti în care solicita verificarea informaţiilor referitoare la o iminentă defecţiune a României. În răspunsul său din data de 15 august 1944 , ministrul plenipotenţiar Manfred von Killinger a calificat aceste afirmaţii drept „zvonuri murdare” şi a susţinut că nu exista nici un motiv de îndoială cu privire la loialitatea României! În realitate, în a doua decadă a lunii august 1944 toate pregătirile interne în vederea răsturnării de la putere a guvernului condus de Mareşalul Ion Antonescu şi a desprinderii României din război erau practic încheiate. Factorii militari şi politici implicaţi (Casa Regală, partidele din opoziţia democratică, elementele antigermane din Armată) hotărâseră de comun acord ca acţiunea să fie declanşată concomitent cu începerea ofensivei sovietice pe aripa de sud a frontului de răsărit, tocmai pentru a nu permite comandamentului german să poată reacţiona în mod corespunzător. De asemenea, complotiştii mizau şi pe sprijinul aviaţiei anglo- americane, ce urma să bombardeze concentrările de forţe germane şi principalele căi de comunicaţie. Data loviturii de stat a fost fixată pentru ziua de 26 august 1944. Acesta era contextul politic şi militar în care pe teatrul de operaţiuni din România a debutat la data de 20 august 1944 aşteptata ofensivă a Armatei Roşii („Operaţiunea Iaşi-Chişinău”). Deşi pregătirile efectuate de unităţile sovietice grupate în cadrul Fronturilor 1 şi 2 Ucrainene, comandate de generalii de armată Rodion Malinovski, respectiv Fiodor Tolbuhin, nu au rămas necunoscute comandamentelor române şi germane1, totuşi sovieticii au reuşit să-şi mascheze atât de bine intenţiile operative încât conducerea Grupului de Armate „Ucraina Sud” şi Oberkommando des Heeres nu au fost în măsură să realizeze practic până la declanşarea ofensivei pericolul mortal ce ameninţa trupele germano-române din Basarabia şi Moldova1. Pe deplin conştient de lungimea excesivă a frontului ce trebuia apărat comandamentul Grupului de Armate elaborase din timp planul unei retrageri sistematice pe aliniamentul Dunăre-Carpaţi, retragere determinată fie de presiunea exercitată de Armata Roşie, fie de comportamentul trupelor române - situaţie în care comandamentul german considera că aliniamentul menţionat putea fi apărat cu succes exclusiv de forţe germane (19 divizii).

Dar derularea evenimentelor pe frontul din Moldova avea să răstoarne total aceste planuri şi să confirme cele mai sumbre previziuni referitoare la atitudinea aliatului român. Astfel, ofensiva sovietică declanşată în spaţiul cuprins între regiunea de la nord de Iaşi şi capul de pod aflat la sud-est de Tiraspol s-a soldat chiar din primele două zile cu pătrunderi adânci ale Armatei Roşii în sectoarele de front apărate de diviziile româneşti şi cu apariţia unor semne de descompunere în rândul acestora. Lipsa de combativitate a diviziilor româneşti şi mai ales cedarea fără luptă, chiar de la primul atac, a poziţiilor apărate a dus la adâncirea crizei de încredere existente la nivelul comandamentelor militare româno-germane, partea germană acuzând deschis anumite comandamente româneşti de trădare. De exemplu, colonelul Ivo Thilo von Trotha scria în jurnalul său: „Românii nu mai luptau în mod conştient, pentru a scurta desigur războiul”. Evoluţia îngrijorătoare a operaţiunilor militare l-a determinat pe Mareşalul Ion Antonescu să plece pe front pentru a analiza la faţa locului împreună cu comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, situaţia creată şi pentru a adopta măsurile ce se impuneau în vederea opririi ofensivei sovietice. La data de 21 august 1944 conducătorul statului român a avut o primă întrevedere oficială cu generalul-colonel Hans Friessner în cadrul căreia a fost discutată situaţia creată în urma străpungerii frontului de către trupele sovietice. Cu acest prilej, Mareşalul Antonescu - surprins la rândul său de retragerea precipitată a unor divizii româneşti, a promis să clarifice împrejurările în care s-au produs aceste defecţiuni neaşteptate şi să ia măsuri împotriva celor vinovaţi. În ce priveşte situaţia de pe teatrul de operaţiuni, el s-a declarat de acord cu măsurile militare iniţiate de partea germană şi a promis trimiterea a noi efective pe front, dar a ţinut să evidenţieze din nou importanţa deosebită a menţinerii cu orice preţ a Basarabiei şi a oraşului Iaşi, întrucât „Aici este în joc nu numai soarta Basarabiei, ci şi soarta pentru totdeauna a poporului român”. După încheierea acestei convorbiri, generalul-colonel Hans Friessner i-a solicitat Mareşalului o discuţie confidenţială, în cursul căreia i-a atras atenţia asupra zvonurilor care circulau în ţară şi în armată cu privire la o posibilă lovitură de stat îndreptată împotriva sa. În replică, Antonescu a imputat conducerii Reichului politica duplicitară promovată faţă de România, îndeosebi în chestiunea Transilvaniei de nord, ceea ce explica în opinia sa tendinţele centrifuge la care făcuse aluzie Friessner. Cu toate acestea, în finalul discuţiei el a dat asigurări interlocutorului său că „poporul român a păşit şi va păşi şi de acum înainte alături de Germania, din convingere deplină şi ca cel mai cinstit şi loial aliat.” A doua zi, pe data de 22 august, după ce a vizitat din nou frontul, Mareşalul Antonescu s-a întâlnit pentru ultima dată cu comandantul Grupului de Armate „Ucraina Sud”. Întrucât situaţia militară se agravase între timp considerabil, cei doi au convenit să retragă trupele germano-române pe linia Focşani-Galaţi, Mareşalul promiţând totodată să trimită pe front toate rezervele disponibile. Conducătorul Statului român şi-a luat rămas bun de la Friessner cu următoarele cuvinte: „Dacă ruşii trec de linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi, România este pierdută pentru totdeaua.”, el urmând să revină în aceeaşi seară la Bucureşti pentru a-l informa pe regele Mihai cu privire la situaţia militară.

După vizita efectuată pe front, Mareşalul Antonescu a înţeles că războiul era practic pierdut de către România şi, reîntors în capitală, a decis să acţioneze în consecinţă. Asistat de vicepreşedintele Consiliului de miniştri Mihai Antonescu şi ministrul de Război, generalul Constantin Pantazi, el l-a primit în jurul orei 22:00 pe trimisul Reichului Carl Clodius, căruia i-a dezvăluit gravitatea situaţiei de pe frontul din Moldova şi i-a comunicat faptul că va arunca în luptă ultimele rezerve pentru o încercare disperată de a stăvili ofensiva sovietică. Totuşi, a continuat Antonescu, dat fiind faptul că Berlinul nu ţinuse seama de avertismentele sale cu privire la consecinţele slăbirii flancului sudic al frontului de est, el se vedea nevoit să solicite redobândirea „libertăţii de acţiune politică”. În dimineaţa zilei următoare, pe data de 23 august, Mareşalul a convocat o şedinţă restrânsă a Consiliului de Miniştri, în cadrul căreia a fost luată decizia retragerii forţelor armate pe aliniamentul Focşani-Nămoloasa-Galaţi şi a evacuării guvernului şi a instituţiilor centrale în zona Haţeg. Deşi la prima vedere aceste măsuri ar putea crea impresia că Ion Antonescu dorea să continue lupta până la capăt alături de Germania, în realitate, în urma evoluţiei catastrofale a operaţiunilor din Moldova, el se decisese să încheie armistiţiul. Consecvent însă opiniilor sale, considera că situaţia militară trebuia mai întâi stabilizată pe linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi, pentru a determina Aliaţii să amelioreze condiţiile de armistiţiu oferite guvernului român.

Între timp, regele Mihai I şi forţele democratice ostile regimului antonescian şi continuării războiului alături de Reich, grupate în aşa-numitul Bloc Naţional Democrat, încheiaseră pregătirile în vederea îndepărtării de la putere a Mareşalului Antonescu şi a încheierii armistiţiului cu Puterile Aliate. Spre deosebire de Mareşal, opoziţia democratică considera absolut necesară încheierea cât mai grabnică a armistiţiului pentru a evita ocuparea militară a teritoriului naţional de către Armata Roşie în urma unor lupte grele, precum şi tratarea României în calitate de ţară ocupată, cu toate consecinţele politice, economice şi militare ce decurgeau de aici. Lovitura de stat planificată pentru data de 26 august 1944 a trebuit să fie devansată însă, ca urmare a precipitării evenimentelor pe teatrul de operaţiuni din Moldova şi a intenţiei Mareşalului Ion Antonescu de a părăsi capitala şi a pleca pe front, după audienţa pe care urma să o aibă la regele Mihai. În aceste condiţii, personalităţile marcante ale opoziţiei, reunite în dimineaţa zilei de 23 august, au decis să acţioneze imediat, luând hotărârea ca în cursul audienţei Mareşalul să fie somat fie să încheie imediat armistiţiul, fie să demisioneze, în eventualitatea unui refuz el urmând să fie arestat. Cert este că poziţiile diametral opuse pe care se situau opoziţia şi guvernul Antonescu cu privire la modalitatea ieşirii României din război au ieşit cu claritate în evidenţă în cursul audienţei acordate în după-amiaza zilei de 23 august 1944 de regele Mihai conducătorului statului român şi vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri Mihai Antonescu. Regele a solicitat încheierea imediată a armistiţiului, cerere refuzată categoric de Mareşal, care s-a pronunţat în favoarea continuării rezistenţei pe aliniamentul Focşani-Nămoloasa-Galaţi până la obţinerea unor condiţii de armistiţiu favorabile din partea aliaţilor. Mai mult, în eventualitatea încheierii armistiţiului, el şi-a exprimat intenţia de a-i comunica în prealabil lui Hitler această decizie. În consecinţă, regele a dispus arestarea mareşalului şi a lui Mihai Antonescu, precum şi a colaboratorilor apropiaţi ai acestora, care fuseseră chemaţi la palatul regal sub pretextul convocării unui Consiliu de Coroană. Ulterior regele Mihai a numit un guvern de militari şi tehnicieni în frunte cu şeful Casei Militare Regale, generalul Constantin Sănătescu, guvern din care făceau parte - în calitate de miniştri secretari de stat fără portofoliu, inclusiv reprezentanţii partidelor care formau Blocul Naţional Democrat. De asemenea în seara aceleiaşi zile a fost difuzată o proclamaţie a regelui ce anunţa desprinderea României din alianţa cu Germania, încetarea războiului şi acceptarea armistiţiului oferit de Aliaţi.

Evenimentele petrecute la Bucureşti au luat total prin surprindere atât pe Hitler, Oberkommando der Wehrmacht şi Auswärtiges Amt, cât şi autorităţile germane aflate în România. În jurul orei 16, locotenent-colonelul Röstel i-a comunicat telefonic generalului de cavalerie Erik Hansen că „în oraş circulă zvonuri despre arestarea lui Antonescu”. Informat şi rugat să verifice autenticitatea informaţiei, consilierul de legaţie Gerhard Stelzer a comunicat la scurt timp că „nu există nici un sâmbure de adevăr în acest zvon”, întrucât el discutase cu colonelul Radu Davidescu, şeful cabinetului militar al Mareşalului, care îi explicase râzând că Ion Antonescu se dusese la Palat din proprie voinţă şi că era aşteptat să se întoarcă. Totuşi, la ora 17 generalul Hansen a fost convocat urgent în clădirea Legaţiei germane, unde l-a găsit - în afară de consilierul de legaţie Stelzer, pe Eugen Cristescu, şeful Serviciului de Informaţii român, care i-a comunicat suspiciunea sa referitoare la arestarea Mareşalului Antonescu „de către gărzile regale”. Hansen a alertat imediat serviciile germane din Bucureşti şi din împrejurimi, luând legătura în acelaşi timp cu ministrul plenipotenţiar german Manfred von Killinger, aflat în acel moment la reşedinţa sa de lângă lacul Snagov. Sosind la Legaţie în jurul orei 19 şi informat de cei prezenţi cu privire la cele întâmplate, ministrul plenipotenţiar german a solicitat imediat o audienţă la regele Mihai pentru a-i cere explicaţii în legătură cu situaţia creată, audienţă ce a avut loc în jurul orei 20:30. Regele Mihai i-a comunicat ministrului plenipotenţiar von Killinger că Mareşalul Ion Antonescu şi ministrul de Externe Mihai Antonescu fuseseră destituiţi şi arestaţi, comunicându-i totodată intenţia României de a ieşi din război şi de a încheia armistiţiul cu Naţiunile Unite. În dorinţa de a evita confruntările cu Wehrmachtul, regele a oferit Berlinului posibilitatea retragerii imediate a trupelor germane din România, sub rezerva ca ele să nu deschidă ostilităţile împotriva Armatei române, menţionând că această ofertă fusese acceptată inclusiv de Kremlin. Killinger, care a primit cu scepticism comunicarea regelui, i-a făcut acestuia reproşuri violente şi a declarat că Germania nu poate accepta o schimbare a politicii externe a României. Regele a replicat că trupele germane nu mai apărau ţara şi, în consecinţă, era nevoit să ia legătura cu inamicul pentru a diminua astfel catastrofa devenită inevitabilă. La scurt timp după difuzarea proclamaţiei regale, noul ministru de Externe, Grigore Niculescu- Buzeşti, l-a primit în audienţă pe consilierul de legaţie Gerhard Stelzer, căruia i-a comunicat oficial ruperea relaţiilor diplomatice dintre România şi Germania.

Totodată, ministrul de Externe a reiterat oferta guvernului român referitoare la posibilitatea retragerii trupelor germane şi s-a plâns de unele incidente provocate de trupele germane în capitală, mai ales în zona Băneasa1. Între timp, în clădirea Legaţiei germane din Bucureşti s-au adunat principalii reprezentanţii ai Reichului din România: generalul de cavalerie Erik Hansen, generalul-locotenent Alfred Gerstenberg, amiralul Werner Tillessen şi generalul- maior Karl Spalcke. După întoarcerea consilierului de legaţie Gerhard Stelzer de la palatul regal, ministrul plenipotenţiar von Killinger şi generalul Gerstenberg au luat legătura prin intermediul unui fir special al Wehrmachtului cu Berlinul, transmiţând informaţiile referitoare la răsturnarea regimului antonescian şefului de Stat Major al Luftwaffe, generalul de aviaţie Werner Kreipe. În curând în cadrul reprezentanţilor Reichului aflaţi în sediul Legaţiei s-au conturat două curente în ce priveşte percepţia asupra evenimentelor petrecute la Bucureşti, modalitatea de reacţie germană, respectiv oferta înaintată de guvernul român. Generalul Gerstenberg a subestimat în mod grav importanţa şi consecinţele evenimentelor, considerând că lovitura de stat fusese realizată de o clică redusă ca număr în frunte cu regele, fără a avea susţinerea populaţiei şi a armatei, şi a propus înăbuşirea puciului şi capturarea autorilor acestuia. În acest sens el a susţinut executarea unui atac aerian asupra capitalei şi trimiterea diviziei a 5-a de artilerie antiaerienă cantonată la Ploieşti în vederea ocupării Bucureştiului. De cealaltă parte s-au situat Hansen, Tillessen, Spalcke şi membrii corpului diplomatic, care considerau că lovitura de stat era susţinută de opinia publică şi armată, apreciind că se impunea acceptarea condiţiilor oferite de partea română. Hitler, care a aflat de evenimentele petrecute în capitala României prin intermediul proclamaţiei regale şi a comunicării generalului Kreipe, a optat în favoarea soluţiei propuse de Gerstenberg, ordonând în noaptea de 23/24 august înăbuşirea puciului, ocuparea Bucureştiului şi constituirea unui guvern condus de un general filogerman în cazul în care Mareşalul Ion Antonescu nu mai era disponibil. De asemenea, Hitler a subordonat toate autorităţile, eşaloanele de comandă şi trupele germane - Wehrmacht şi Schutzstaffel - aflate pe teritoriul României, comandamentului Grupului de Armate „Ucraina Sud”.

La scurt timp după ce Hitler şi Oberkommando der Wehrmacht - eronat informaţi cu privire la situaţia din Bucureşti de către generalul Gerstenberg, au emis ordinul de înăbuşire a puciului şi au precizat detaliile intervenţiei armate, în jurul orei 2 generalii Hansen şi Gerstenberg însoţiţi de consilierul de legaţie Gerhard Stelzer s-au îndreptat spre Palat pentru a discuta cu primul ministru, generalul Constantin Sănătescu, şi ministrul de Externe Grigore Niculescu-Buzeşti posibilităţile de retragere a trupelor germane de pe teritoriul României. După o primire „rece, dar corectă”, primul ministru le-a adus la cunoştinţă că România este nevoită să ceară armistiţiu şi a reiterat oferta de liberă trecere pentru trupele germane, în cazul în care acestea se abţineau de la orice fel de acte ostile. După o consultare telefonică cu Legaţia, Hansen şi Gerstenberg s-au declarat de acord să transmită oferta guvernului român forurilor superioare. Întrucât ministrul de Externe Niculescu- Buzeşti s-a plâns din nou de faptul că trupele germane deschiseseră focul în zona Băneasa, generalul Gerstenberg s-a arătat dispus - cu permisiunea autorităţilor române, să se deplaseze acolo pentru a obţine încetarea ostilităţilor. Ajuns însă în tabăra germană, Gerstenberg şi-a încălcat cuvântul de onoare, arestându-l pe colonelul român ce-l însoţea, şi a dispus efectuarea ultimelor pregătiri în vederea executării operaţiunii de ocupare a capitalei, ce urma să înceapă la ora 7:30. Generalul Hansen, reîntors între timp în clădirea Legaţiei, a trimis în jurul orei 3 o radiogramă şefului de Stat-Major al Oberkommando der Wehrmacht, generalul-colonel Alfred Jodl, în care a prezentat situaţia reală din Bucureşti şi a pledat insistent împotriva acţiunii proiectate, pe care, ţinând seama de raportul de forţe existent, o considera lipsită de perspectivă. Acelaşi punct de vedere a fost susţinut stăruitor de Hansen şi în cadrul convorbirilor telefonice avute cu generalul-colonel Jodl (în jurul orei 3:30), respectiv comandamentul Grupului de Armate „Ucraina Sud” (în jurul orei 4:05). Aşa cum era de aşteptat, eforturile depuse de Hansen în vederea acceptării de către Berlin a ofertei guvernului român au rămas fără rezultat. Potrivit mărturiei sale, Jodl „a primit în tăcere explicaţiile mele, numai la sfârşit a spus «Voi raporta în mod corespunzător Führerului»”. Hitler şi-a menţinut însă decizia cu privire la ocuparea capitalei şi înăbuşirea puciului, ea fiind reconfirmată telefonic Grupului de Armate „Ucraina Sud” în dimineaţa zilei de 24 august (ora 5) de către feldmareşalul Wilhelm Keitel. La scurt timp după această comunicare (ora 5:10), ordinul de declanşare al contraloviturii germane a fost transmis generalului Gerstenberg care, aflat la marginea Bucureştiului, continua să fie optimist în ceea ce priveşte şansele de reuşită ale acţiunii. Convins că „în ceea ce priveşte noul guvern român este vorba doar de o clică restrânsă care «are pantalonii plini de frică» şi că în împrejurimile Bucureştiului se află numai o perdea foarte subţire de trupe româneşti”, el a dispus la ora 7:30 începerea atacului.

Contramăsurile germane erau însă tardive şi nerealiste. Datorită întârzierii, pregătirii insuficiente, dar, mai ales, subevaluării grave a potenţialului părţii române şi lipsei trupelor germane cu experienţă de luptă, operaţiunea ce viza ocuparea capitalei şi înăbuşirea puciului era condamnată de la bun început la un eşec sigur. Într-adevăr, încă din primele ore ale atacului gruparea condusă de generalul Gerstenberg s-a confruntat cu rezistenţă îndârjită a trupelor române - bine pregătite şi înzestrate cu armament, inclusiv cu tancuri germane Tigru, aflate sub comanda generalului Iosif Teodorescu. Astfel că după progrese iniţiale, atacul a fost oprit în scurt timp la periferia de nord a Bucureştiului. La ora 11:30 generalul Gerstenberg a raportat telefonic comandamentului Grupului de Armate „Ucraina Sud” „rezistenţa este foarte îndârjită şi nu se poate pătrunde în oraş”, solicitând trimiterea a noi forţe şi sprijinul sporit al aviaţiei. Luftwaffe executase deja în jurul orei 11 un atac asupra a 150 de puncte din capitală, dar efectele acestuia au fost contrare aşteptărilor oficialităţilor germane. Comparativ cu pagubele provocate de aviaţia aliată în perioada aprilie-august 1944, bombardamentul executat de Luftwaffe - chiar dacă a lovit obiective importante precum Palatul regal sau clădirea Preşedinţiei Consiliului de miniştri - nu a provocat daune materiale sau umane semnificative, dar din punct de vedere politic a constituit o gravă eroare, întrucât a accentuat sentimentele antigermane ale opiniei publice şi a oferit autorităţilor române pretextul pentru a declara război Reichului la data de 25 august 1944. În tot cursul zilei de 24 august s-au dat lupte grele, situaţia grupării Gerstenberg înrăutăţindu-se constant ca urmare a concentrării de către partea română în jurul capitalei a noi efective, dotate cu blindate. Este adevărat că în primele ore ale zilei de 25 august gruparea de luptă condusă de Gerstenberg a reuşit să străpungă liniile defensive româneşti şi să câştige teren, dar ofensiva a fost oprită definitiv la nord de Arcul de Triumf. În aceste condiţii, inclusiv Gerstenberg a fost nevoit să admită faptul că, în lipsa trupelor experimentate şi a armamentului greu, şansele de succes ale ofensivei erau practic nule: „Situaţia în Bucureşti foarte gravă. Ne aflăm cu forţe insuficiente la periferia de nord a Bucureştiului, în dreptul aeroportului Băneasa şi la marginea de nord a aeroportului Otopeni. Atacul în vederea ocupării oraşului şi executării ordinului Führerului nu poate fi adus la îndeplinire fără alocarea de arme grele şi aducerea la aeroportul Otopeni a unor trupe combatante, cu experienţă de front.” În consecinţă, Oberkommando der Wehrmacht a decis întărirea pe calea aerului a grupării Gerstenberg cu trupe de paraşutişti (batalionul 1 paraşutişti din cadrul celebrei divizii „Brandenburg”) şi de infanterie în vederea resuscitării atacului, însă nici aceste unităţi experimentate nu au fost în măsură să restabilească situaţia137. Mai mult, în cursul aceleiaşi zile unităţile militare germane aflate în capitală au fost încercuite de către două grupări de luptă româneşti comandate de generalii Iosif Teodorescu şi Gheorghe Rozin, iar în data de 26 august trupele române au ocupat şi regiunea petroliferă Ploieşti, apărată de slabe unităţi germane, a căror rezistenţă a fost anihilată definitiv până la data de 29 august.

Astfel că în momentul intrării în capitală a trupelor sovietice, rezistenţa germană fusese complet eliminată. În cursul luptelor desfăşurate pentru Bucureşti, dar şi în alte zone ale ţării, trupele române au capturat aproximativ 56.500 de prizonieri germani, dintre care cea mai mare parte au fost predaţi în perioada 3 septembrie-5 octombrie autorităţilor militare sovietice. Aceeaşi soartă a fost împărtăşită inclusiv de majoritatea reprezentanţilor politici şi militari ai Reichului acreditaţi în capitala României, excepţia constituind-o doar ministrul plenipotenţiar Manfred von Killinger, care în dorinţa de a evita cu orice preţ captivitatea sovietică s-a sinucis împreună cu secretara sa în clădirea Legaţiei la data de 2 septembrie 1944. Lovitura de stat din data de 23 august 1944 şi desprinderea României din alianţa cu cel de-al III-lea Reich au accelerat deznodământul ostilităţilor pe flancul sudic al frontului de est, situaţia Grupului de Armate „Ucraina Sud” devenind în scurt timp catastrofală. Ca urmare a faptului că Armata română a dat curs fără ezitare proclamaţiei regale - ce prevedea încetarea focului pe frontul de est, părăsindu-şi în consecinţă poziţiile, numeroase unităţi germane au fost în scurt timp încercuite, capturate sau distruse de către forţele Armatei Roşii. Astfel, în data de 24 august armatele sovietice aparţinând Fronturilor 2 şi 3 ucrainene au făcut joncţiunea în localitatea Leova, încercuind 5 comandamente generale şi 16 divizii ale Armatei a 6-a Germane, care au fost capturate sau nimicite. Cauzele acestei înfrângeri de proporţii nu pot fi atribuite exclusiv loviturii de stat de la data de 23 august 1944 şi ieşirii României de război, aşa cum au încercat să explice în bună măsură foştii comandanţi militari germani, implicaţi la acea dată mai mult sau mai puţin în evenimentele de pe teatrul de operaţiuni din România. O responsabilitate cel puţin la fel de mare revine şi măsurilor eronate şi tardive luate de forurile decizionale ale Reichului.

În acest sens, credem că este suficient să menţionăm slăbirea potenţialului de luptă al Grupului de Armate „Ucraina Sud” în ajunul declanşării ofensivei sovietice, prin transferarea aproape în totalitate în alte sectoare de front a diviziilor sale blindate, eşecul serviciilor de informaţii germane în aflarea planurilor ce vizau îndepărtarea de la putere a Mareşalului Ion Antonescu, erorile comise de comandamentul Grupului de Armate „Ucraina Sud” în conducerea operaţiunilor militare şi, nu în ultimul rând, subevaluarea consecinţelor şi sprijinului de care s-a bucurat din partea opiniei publice, a clasei politice şi a Armatei, actul realizat de regele Mihai. Pentru cel de-al III-lea Reich consecinţele din punct de vedere politic, economic şi militar ale defecţiunii României au fost dezastruoase. Din punct de vedere politic, actul de la data de 23 august 1944 a însemnat pentru Berlin pierderea unui aliat şi câştigarea unui nou inamic. În plus, pasul făcut de România a influenţat considerabil atitudinea celorlalţi aliaţi ai Germaniei, respectiv Bulgaria, Ungaria, Finlanda şi Slovacia. Din punct de vedere economic, pierderea regiunii petrolifere de la Ploieşti a dus la scăderea dramatică a cantităţilor de carburanţi necesari maşinii de război germane. Astfel, potrivit unui raport înaintat Oberkommando der Wehrmacht în data de 13 octombrie 1944, după pierderea regiunii petrolifere producţia de carburant comparativ cu luna aprilie 1944 - ultima lună „normală” înaintea începerii bombardamentelor aviaţiei aliate - scăzuse cu 95% la cherosen, 61% la benzină şi 40% la motorină! În fine, pierderile militare înregistrate de Grupul de Armate „Ucraina Sud” au constituit un handicap major pentru potenţialul militar al Reichului. Astfel, în intervalul de timp 01-31 decembrie 1944, Armata de Uscat germană (inclusiv Waffen Schutzstaffel) a suferit pierderi cifrate la 88 divizii, numărul celor nou înfiinţate sau reconstituite fiind evaluat la 110. Prin urmare, la o sumară estimare putem constata că aproximativ 1/5 din totalul pierderilor militare germane în anul 1944 s-a datorat catastrofei Grupului de Armate „Ucraina Sud în România”. La acestea trebuie adăugat faptul că poziţiile germane în Balcani au fost spulberate, obligând Oberkommando der Wehrmacht să ia decizia retragerii trupelor germane din Bulgaria, Grecia şi Iugoslavia. Toate aceste fapte îl confirmă deplin pe eminentul analist militar al celui de-al Doilea Război Mondial,Sir Basil Henry Liddell Hart, care a spus că înfrângerea Wehrmachtului în România a reprezentat un al doilea Stalingrad. De altfel, în cursul unei convorbiri ulterioare dintre Hitler şi Ante Pavelic la data de 18 septembrie 1944, însuşi Führerul avea să nominalizeze trei crize majore, cărora Wehrmachtul fusese nevoit să le facă faţă în cursul anului 1944: debarcarea din Normandia, prăbuşirea Grupului de Armate „Centru” şi, nu în ultimul rând, „trădarea României” de la data de 23 august 1944.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Procesul Mareşalului Ion Antonescu

Postări populare