Se afișează postările cu eticheta Al Doilea Război Mondial. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Al Doilea Război Mondial. Afișați toate postările

V. Desprinderea României din alianţa cu cel de-al III-lea Reich. Evenimentele de la data 23 august 1944 şi sfârşitul camaraderiei de arme germano-române. Bătălia pentru capitala Bucureşti şi catastrofa Grupului de Armate „Ucraina Sud” în România

După criza gravă creată pe flancul sudic al frontului de est în urma ofensivei Armatei Roşii din luna martie 1944, situaţia militară de pe teatrul de operaţiuni din România s-a consolidat treptat în perioada următoare, atât Oberkommando der Wehrmacht şi Oberkommando des Heeres, cât şi conducerea Grupului de Armate „Ucraina Sud” depunând din luna aprilie 1944 eforturi considerabile în vederea stabilizării şi menţinerii liniei frontului. Pentru conducerea Reichului, menţinerea României în sfera de influenţă germană devenise în primăvara şi vara anului 1944 o problemă de importanţă vitală pentru continuarea războiului. Din punctul de vedere al intereselor economice şi militare ale Reichului, România reprezenta la acea dată nu numai principalul furnizor de petrol pentru maşina de război germană, dar, prin contingentele militare româneşti aflate pe frontul de est, era în acelaşi timp principalul aliat al Wehrmachtului în războiul împotriva Uniunii Sovietice. Pe de altă parte România era extrem de importantă şi din punctul de vedere al căilor de comunicaţii şi aprovizionare ale trupelor aflate pe frontul de est. Nu în ultimul rând necesitatea apărării teritoriului României era determinată de considerente politice, deopotrivă interne şi externe. Ocuparea de către Armata Roşie a noi teritorii româneşti ar fi condus cu certitudine la o gravă criză internă, fapt ce ar fi afectat nu numai atitudinea României faţă de colaborarea cu Germania, ci şi a celorlalte state balcanice. Ca urmare a măsurilor luate de Oberkommando der Wehrmacht, Oberkommando des Heeres şi de comandantul Grupului de Armate „Ucraina Sud”, generalul-colonel Ferdinand Schörner, acesta din urmă recunoscut de altfel pentru stilul dur de conducere, situaţia militară - ce păruse la un moment dat compromisă, nu numai că a putut fi remediată, chiar mai mult, în urma completărilor materiale şi umane repartizate pe parcursul lunilor aprilie-iunie, precum şi a construirii de poziţii fortificate în spatele liniei principale de rezistenţă, capacitatea combativă a Grupului de Armate atinsese un stadiu ce îndreptăţea speranţele conducerii germano-române de a respinge cu succes o ofensivă de proporţii a Armatei Roşii. Situaţia teatrului operaţional din România avea să cunoască însă o turnură nefavorabilă în urma debarcării Aliaţilor în Normandia, dar, mai cu seamă, după declanşarea la data de 22 iunie 1944 de către trupele sovietice a amplelor operaţiuni ofensive în sectorul de front al Grupului de Armate „Centru”, operaţiuni ce s-au extins în cursul lunii iulie inclusiv pe frontul apărat de Grupul de Armate „Ucraina nord”. Deteriorarea rapidă şi ireversibilă a situaţiei militare în sectoarele de front ale celor două Grupuri de Armate germane a determinat Oberkommando des Heeres în lipsă acută de rezerve - să retragă în cursul lunii iulie 1944 un număr de 11 divizii de pe teatrul operaţional din România. Transferarea acestor unităţi, în mare parte de elită - divizia de infanterie motorizată „Grossdeutschland”, ori diviziile blindate 17, 24, 3 Schutzstaffel „Totenkopf” - a afectat în mod decisiv capacitatea operativă a Grupului de Armate „Ucraina Sud” şi a stârnit îngrijorare la Bucureşti. Guvernul român a reacţionat prompt, avertizând încă o dată conducerea Reichului că slăbirea frontului românesc putea avea repercusiuni politice nedorite. La data de 18 iulie 1944 vicepreşedintele Consiliului de Miniştri Mihai Antonescu a reproşat într-o manieră dură ministrului plenipotenţiar Manfred von Killinger retragerea diviziilor germane, afirmând în acest sens că „începe a deveni vexatoriu pentru noi, ca teritoriul nostru să fie sanatoriul unde se refac trupele, pentru ca apoi să plece pe alt front”.

În continuarea discuţiei, oficialul român a lansat un avertisment nedisimulat la adresa Reichului: „politica românească este în raport cu situaţia frontului din răsărit, cu apărarea graniţelor române şi respectul garanţiei date de germani. Dacă frontul nu ţine, nu pot eu însumi să declar formal să mai iau nicio răspundere şi nimeni n-ar mai putea s-o facă, fiindcă poporul român are desigur dreptul să-şi salveze existenţa prin orice mijloace.” Avertismentele părţii române, dar şi protestele conducerii Grupului de Armate „Ucraina Sud” au fost ignorate la Berlin, astfel că Oberkommando des Heeres a continuat să apeleze şi în perioada următoare la resursele militare oferite de teatrul de operaţiuni din România, locul diviziilor germane transferate în alte sectoare de front fiind luat fie de unităţi româneşti – inferioare din punctul de vedere al pregătirii şi înzestrării cu armament, fie de divizii germane decimate. În consecinţă, ca urmare a diminuării capacităţii combative a Grupului de Armate „Ucraina Sud”, şansele forţelor germano-române - expuse pe un front mult prea întins pentru posibilităţile lor operative, de a rezista cu succes unei ofensive de anvergură sovietice deveniseră infime. La sfârşitul lunii iulie 1944 au intervenit schimbări inclusiv la nivelul comandamentului Grupului de Armate „Ucraina Sud”. Ca urmare a deteriorării rapide a situaţiei militare de pe flancul nordic al frontului de est în primele zile din iulie, fapt ce a periclitat poziţia forţele germane din statele baltice şi a generat neînţelegeri între Hitler şi comandantul Grupului de Armate „Nord”, generalul de infanterie Hans Friessner, Führerul a decis înlocuirea lui Friessner cu generalul- colonel Ferdinand Schörner, Friessner preluând în schimb la data de 23 iulie 1944 comanda Grupului de Armate „Ucraina Sud”. De asemenea, cu câteva zile în urmă fusese înlocuit şi şeful de Stat-Major al Grupului de Armate, respectiv generalul-locotenent Walter Wenck a fost transferat la Oberkommando des Heeres, în locul său fiind numit generalul-maior Helmuth von Grolmann. Înainte de a se prezenta la noul post de comandă - cartierul general al Grupului de Armate „Ucraina Sud” aflându-se la acea dată în localitatea Slănic Moldova din Carpaţii Orientali, Friessner, avansat între timp la gradul de general-colonel, a fost primit la data de 24 iulie de Hitler, care cu acest prilej i-a expus situaţia politică şi militară de pe teatrul de operaţiuni din România. În urma expozeului ţinut de Führer, Friessner a sesizat imediat poziţia vulnerabilă a frontului din Basarabia şi Moldova. Spre deosebire însă de Hitler care se aştepta la un atac sovietic pe flancul sudic al Grupului de Armate „Ucraina Sud” în direcţia Galaţi, Friessner a arătat că flancul nordic descoperit al dispozitivului germano-român invita Armata Roşie la un atac spre sud, în spaţiul situat între râurile Siret şi Prut, ceea ce în caz de reuşită ar fi condus la blocarea trecerilor peste Prut şi implicit la încercuirea forţelor germano-române din Basarabia.

Hitler nu a fost de acord cu opiniile lui Friessner, refuzând de asemenea de o manieră categorică propunerea acestuia ce viza retragerea frontului în spatele râului Prut în cazul unui atac sovietic în direcţia sud. O zi mai târziu Friessner s-a prezentat la comandamentul Grupului de Armate din Slănic Moldova, unde şeful secţiei de operaţii, colonelul de stat major Ivo Thilo von Trotha, i-a prezentat o evaluare a situaţiei de pe frontul din România, ce contrazicea în mare parte expozeul optimist ţinut de Hitler. Deşi acesta din urmă caracterizase situaţia politică din România drept „stabilă”, afirmând că „Mareşalul îmi este devotat. Şi poporul român, şi armata română stau în spatele lui precum un singur om”, din prezentarea colonelului von Trotha reieşea faptul că atitudinea guvernului român - cu excepţia notabilă a Mareşalului Ion Antonescu, era nesigură. Din punct de vedere militar, capacitatea de luptă a Grupului de Armate fusese diminuată ca urmare a transferării rezervelor în alte sectoare de front, ceea ce, coroborat cu situaţia politică neclară din România, punea sub semnul întrebării posibilitate de a face faţă cu succes unui masiv atac sovietic. Astfel, în urma analizei întreprinse de colonelul Ivo Thilo von Trotha, pentru generalul-colonel Hans Fiessner s-au desprins două concluzii important :

1 - Necesitatea retragerii în timp util a frontului Grupului de Armate în spatele râului Prut şi, în cazul în care situaţia militară o impunea, chiar pe linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi.

2 - Trecerea tuturor forţelor germane aflate în spatele zonei operative sub autoritatea comandamentului Grupului de Armate „Ucraina Sud”.

Informaţiile îngrijorătoare recepţionate de generalul-colonel Friessner cu privire la starea de spirit a românilor şi la schimbarea unor comandanţi români - fără ştirea germanilor - i-au accentuat suspiciunea cu privire la pregătirea unui puci în vederea răsturnării Mareşalului Antonescu şi l-au determinat să se deplaseze la Bucureşti la data de 1 august 1944 în vederea obţinerii unei clarificări a situaţiei din partea forurilor germane competente. Totuşi, rezultatele obţinute în urma convorbirilor desfăşurate în capitala României cu generalul-locotenent Alfred Gerstenberg, comandant al Misiunii Militare Aeronautice germane în România, şi responsabil pentru apărarea regiunii petrolifere, cu Manfred von Killinger, ministrul plenipotenţiar german, şi generalul de cavalerie Erik Hansen, nu au fost în măsură să-l liniştească pe comandantul Grupului de Armate „Ucraina Sud”. Chestionat de Friessner cu privire la încrederea ce se putea acorda guvernului român, von Killinger a replicat: „Mareşalul Antonescu are în spatele lui poporul şi guvernul.” Nemulţumit de răspuns, Friessner a insistat dorind să afle măsurile prevăzute de autorităţile germane în eventualitatea producerii unei crize de guvern în România. Răspunsul oferit de ministrul plenipotenţiar german relevă elocvent imaginea falsă existentă în cadrul forurilor germane cu privire la situaţia guvernării Mareşalului Ion Antonescu: „Până acum niciun fel de măsuri ! Nici nu este de aşteptat vreo criză de guvern şi dacă totuşi s-ar întâmpla, vom avea destul timp să luăm măsuri.” Generalul-locotenent Alfred Gerstenberg a fost şi mai categoric, asigurându-l pe Friessner că „în caz de incidente o singură baterie de artilerie antiaeriană va fi suficientă pentru a lichida orice lovitură de stat la Bucureşti”. O impresie nesatisfăcătoare avea să dobândească Friessner şi în urma convorbirii cu generalul de cavalerie Erik Hansen. Alarmat de naivitatea şi pasivitatea autorităţilor germane din Bucureşti, generalul-colonel Hans Friessner a decis să ia măsuri pentru a putea contracara o eventuală schimbare a orientării politice a României. Astfel, imediat după întoarcerea sa la Slănic Moldova a ordonat Armatei a 6-a şi grupării armate „Wöhler” să organizeze unităţi de intervenţie. Pe de altă parte Friessner a hotărât să trimită lui Hitler o scrisoare personală ce urma să fie înmânată de colonelul de stat major Ivo Thilo von Trotha. Referindu-se la situaţia Grupului de Armate „Ucraina Sud”, Friessner aprecia în scrisoare că „în acest moment nu există motive de îngrijorare şi frontul Grupului de Armate poate fi menţinut, dacă Grupului de Armate îi vor fi lăsate la dispoziţie puţinele rezerve existente încă (două divizii blindate germane de putere medie, o divizie de grenadieri blindaţi şi o divizie blindată română)”. Pe de altă parte, Friessner a adus la cunoştinţa forurilor superioare nemulţumirea sa faţă de evoluţia situaţiei politice din România şi faţă de lipsa de reacţie a autorităţilor germane din Bucureşti, arătând că „trebuie luate toatea măsurile necesare, pentru a se putea face faţă oricărei eventualităţi”. Prin urmare, Friessner era de părere că pe teatrul de operaţiuni din România se impunea „o conducere operativă unitară” şi cerea lui Hitler „să treacă asupra sa toate prerogativele de conducere ale Wehrmachtului în România şi totodată să desemneze în vederea cooperării o singură instituţie politică abilitată”. Concomitent, Gruparea Armată Wöhler a remis comandamentului Grupului de Armate „Ucraina Sud” un studiu ce examina posibilitatea Armatei a 8-a germane de a apăra teritoriul românesc în eventualitatea ieşirii României din război. Ţinând seama de forţele aflate la dispoziţia Armatei a 8-a, studiul ajungea la concluzia că în cel mai bun caz putea fi apărată poziţia subcarpatică de-a lungul Siretului până la Adjud, ceea ce practic însemna renunţarea la teritoriul românesc situat la est de această linie.

Ajuns în Cartierul General de la Rastenburg, colonelul von Trotha a avut mai multe convorbiri cu şeful Oberkommando der Wehrmacht, feldmareşalul Wilhelm Keitel, respectiv cu şeful Statului Major al Oberkommando des Heeres, generalul-colonel Heinz Guderian, precum şi cu generalii Alfred Jodl şi Walter Wenck. Potrivit raportului întocmit la întoarcerea sa în Slănic Moldova, în cadrul discuţiei cu generalul Guderian, von Trotha a atras atenţia că în cazul transferării a noi unităţi de pe frontul din România era imposibil să se reziste unui atac sovietic masiv. Ţinând seama şi de atitudinea aliatului român, el a solicitat permisiunea replierii frontului pe linia Dunăre-Carpaţi, în cazul în care situaţia o cerea. Deşi Guderian împărtăşise în principiu temerile exprimate de comandamentul Grupului de Armate „Ucraina Sud”, răspunsul oferit a doua zi, după convorbirea cu Hitler, era totuşi neconcludent: „el, Guderian, speră, să poată emite, la momentul corespunzător, ordinele necesare Grupului de Armate, dacă situaţia ar urma să se dezvolte în această direcţie.” Nici convorbirile avute de colonelul von Trotha cu şeful Oberkommando der Wehrmacht din data de 4, respectiv data de 6 august nu s-au soldat cu rezultatele sperate de conducerea Grupului de Armate „Ucraina Sud”. Deşi în cadrul primei întrevederi - premergătoare vizitei efectuate de conducătorul statului român în Cartierul General al Führerului, feldmareşalul Keitel manifestase înţelegere faţă de solicitările formulate în scrisoarea sa de Friessner cu privire la modificarea structurii de comandă din România şi adoptarea unor măsuri preventive pentru eventualitatea ieşirii din război a aliatului român, totuşi el a refuzat soluţionarea acestora, considerând că „românii îşi vor da seama de motivaţia unei asemenea măsuri”. În replică, colonelul von Trotha a atras din nou atenţia asupra consecinţelor ce rezultau în urma evoluţiei situaţiei din Balcani şi a propus ca pregătirile militare pentru eventualitatea defecţiunii româneşti să fie iniţiate sub pretextul adoptării de „măsuri în vederea combaterii acţiunilor de desant şi paraşutare”. La sfârşitul convorbirii, feldmareşalul Keitel a promis să examineze încă o dată propunerile Grupului de Armate şi să emită în scurt timp un ordin corespunzător către Wehrmacht. Cu toate acestea, după vizita efectuată de Mareşalul Antonescu la Hitler, atitudinea şefului Oberkommando der Wehrmacht s-a schimbat cu 180 de grade, el arătându-se mult mai optimist în ceea ce priveşte fidelitatea aliatului român faţă de Reich şi apreciind că „România este legată de noi pe viaţă şi pe moarte şi el nu crede că în următoarea perioadă se va întâmpla ceva”. Această schimbare a atitudinii feldmareşalului Keitel pare cu atât mai surprinzătoare dacă luâm în considerare faptul că - aşa cum vom vedea, rezultatele practice ale întrevederii Hitler-Antonescu nu ar fi trebuit să fie prea încurajatoare pentru partea germană. Cert este că feldmareşalul Keitel a irosit o ocazie prielnică de a adopta măsuri ce ar fi putut, poate, preîntâmpina producerea evenimentelor din ultima decadă a lunii august, preferând încă o dată să susţină opinia preconcepută a Führerului.

Deşi este incontestabil faptul că întrevederile avute de colonelul Ivo Thilo von Trotha cu oficialităţile militare germane nu s-au soldat cu adoptarea măsurilor sperate de conducerea Grupului de Armate „Ucraina Sud”, există totuşi indicii documentare care ne îndreptăţesc să afirmăm că solicitările conţinute în scrisoarea înaintată de generalul-colonel Friessner nu au rămas fără urmări. Astfel, probabil, sub impresia evoluţiei nefavorabile a ofensivei sovietice declanşate de Fronturile 2 şi 3 Ucrainene, precum şi a schimbării atitudinii Bulgariei, Hitler şi Oberkommando der Wehrmacht au iniţiat la data de 21 august 1944 pregătirea şi executarea măsurilor solicitate de Friessner cu trei săptămâni în urmă ce purtau denumirea codificată de „Fall Rheingold”. Plecând de la premiza unei eventuale lovituri de stat în România sau a unei operaţiuni executate de inamic, în urma căreia forţele germane din România ar fi fost temporar încercuite, planurile elaborate de Oberkommando der Wehrmacht prevedeau transferarea competenţelor de comandă asupra unităţilor Wehrmachtului şi Waffen-Schutzstaffel aflate pe teritoriul românesc în mâna comandantului Grupului de Armate „Ucraina Sud”, scopul fundamental urmărit fiind „protecţia efectivă a zonei petrolifere româneşti, asigurarea continuării producţiei de carburanţi precum şi a menţinerii deschise a căilor de transport vitale”. Măsurile prevăzute de Oberkommando der Wehrmacht au fost însă tardive - fiind şi de această dată depăşite de derularea evenimentelor, în condiţiile în care planurile pentru „Fall Rheingold” au fost trimise Oberkommando des Heeres spre examinare şi aprobare - ironia sorţii, doar în ziua de 23 august 1944, ordinul corespunzător către comandamentul Grupului de Armate „Ucraina Sud” fiind recepţionat de generalul-colonel Friessner după cum se va putea constata , abia în noaptea de 23/24 august 1944. Prin urmare, structura de comandă creată încă în luna aprilie a rămas neschimbată până la înfăptuirea loviturii de stat, ceea ce a îngrădit în mod vizibil libertatea de manevră a Grupului de Armate „Ucraina Sud”. Mai mult, în pofida faptului că începând cu data de 7 august 1944 s-a semnalat o intensificare a activităţii inamicului, în special a Frontului 2 Ucrainean, potenţialul militar al Grupului de Armate nu numai că nu a fost întărit, ci, dimpotrivă, slăbit, ca urmare a retragerii unei noi divizii blindate (divizia 14 blindată), ceea ce a iritat aliatul român. În plus, rămăsese nesoluţionată inclusiv spinoasa problemă a aprovizionării trupelor germane de pe teritoriul României, dat fiind faptul că guvernul de la Bucureşti a refuzat sistematic să pună la dispoziţie sumele solicitate în acest scop de autorităţile germane. Astfel că atmosfera în cadrul relaţiilor dintre România şi Germania era mai mult decât tensionată în momentul în care Conducătorul Statului român a primit invitaţia de a efectua o vizită la Cartierul General al Führerului din Prusia Orientală.

După mai multe ezitări, Mareşalul Ion Antonescu a acceptat în cele din urmă invitaţia şi, însoţit de vicepreşedintele Consiliului de miniştri, Mihai Antonescu, şi de şeful Marelui Stat Major, generalul Ilie Şteflea, s-a deplasat la data de 5 august 1944 la Rastenburg pentru o ultimă rundă de convorbiri cu Adolf Hitler, ce ar fi avut menirea să clarifice stadiul în care se aflau relaţiile relaţiile dintre Bucureşti şi Berlin. În ce priveşte problemele ce au fost discutate în cadrul acestei reuniuni, atât sursele germane, respectiv stenograma întrevederii redactată de translatorul oficial Paul Otto Schmidt şi raportul întocmit de locotenent-colonelul von Mengden din cadrul secţiei de ataşaţi a Oberkommando des Heeres, cât şi cele româneşti, respectiv nota dictată de Mareşalul Ion Antonescu după întoarcerea sa la Bucureşti ori relatarea generalului Titus Gârbea, ce îndeplinea la acea dată funcţia de „general român acreditat pe lângă şeful Statului Major al Armatei de Uscat Germane”, menţionează trei chestiuni principale, în jurul cărora s-au axat discuţiile : atentatul comis asupra Führerului la data de 20 iulie, situaţia militară de pe frontul de est, atitudinea viitoare a României. După expunerea referitoare la măsurile adoptate împotriva organizatorilor complotului şi a complicilor acestora din rândurile Armatei germane, Hitler a prezentat situaţia militară creată în urma gravelor crize cu care se confruntase Wehrmachtul în cursul anului 1944, subliniind că acestea se datorau exclusiv „elementelor defetiste şi trădătoare” din cadrul corpului ofiţeresc german, şi a ţinut să-l asigure pe mareşal că pierderile umane şi materiale suferite vor fi înlocuite rapid. Ajuns în acest punct al convorbirii, Hitler a făcut cunoscut interlocutorului său adevăratul motiv al invitaţiei: „Führerul - citim în nota dictată de Mareşalul Antonescu , uitându-se drept în ochii mei, mi-a spus în mod cu totul intempestiv şi cu totul neobişnuit în practica dintre conducătorii de state, fără nici o indicaţie anterioară, că acesta a fost scopul întrevederii noastre, chestiunea raporturilor viitoare dintre România şi Germania, arătând că vrea să ştie atunci, deci imediat, dacă România şi în mod special, conducătorul ei, Mareşalul Antonescu - a subliniat - sunt decişi să urmeze până la sfârşit Germania.” Neplăcut surprins de cererea ultimativă a Führerului, dar fără a-şi pierde cumpătul, conducătorul statului român a declarat că decizia sa depindea de răspunsurile pe care le va oferi Hitler la următoarele întrebări :

1 - Ce obiective urmăreşte Germania în flancul sudic al frontului de est? (Mareşalul Antonescu a subliniat faptul că în cazul în care Grupul de Armate „Ucraina Sud” nu va fi în măsură să menţină linia de front existentă la acea dată, atunci România nu va mai putea continua lupta, întrucât aceasta ar însemna să meargă până la „distrugerea ei totală”).

2 - Era Germania în măsură să oprească într-o perioadă de timp determinată ofensiva aeriană aliată asupra regiunii petrolifere? (În cazul continuării cu aceeaşi intensitate a atacurilor aeriene - arăta Mareşalul, capacitatea de rezistenţă a României se apropia de sfârşit).

3 - Ce măsuri intenţiona să adopte Reichul în cazul în care Turcia urma să permită accesul prin Strâmtori pentru forţele navale aliate, respectiv să pună la dispoziţia acestora aerodromurile sale? (Întrucât Hitler nu a fost în măsură să ofere răspunsuri edificatoare la aceste întrebări, discuţia a alunecat spre chestiuni de importanţă secundară (fiind discutate printre altele producţia de armament, situaţia raporturilor economice româno-germane), astfel că după o convorbire ce a durat peste cinci ore, Mareşalul Ion Antonescu şi-a luat rămas bun fără să ofere un răspuns concludent referitor la problema continuării războiului până la capăt alături de Germania).

În aceeaşi zi a avut loc şi întrevederea dintre ministrul de Externe Joachim von Ribbentrop şi omologul său român Mihai Antonescu, convorbire ce a fost de asemenea agitată şi în cadrul căreia au fost abordate atât evoluţia de ansamblu a războiului, cât şi situaţia relaţiilor româno-germane. Ribbentrop i-a reproşat interlocutorului său tratativele pe care emisarii guvernului român le purtau cu reprezentanţii aliaţilor în diferite capitale neutre şi care în opinia sa însemnau „o slăbire a frontului de luptă românesc”, Ribbentrop manifestându-şi în consecinţă dorinţa de a cunoaşte intenţiile de viitor ale guvernului român. Mihai Antonescu a recunoscut faptul că iniţiase unele discuţii cu Aliaţii, dar a ţinut să precizeze că nu făcuse altceva decât să urmeze exemplul german. În acest sens el a menţionat că deţine informaţii cu privire la contactele dintre emisarii germani şi cei ruşi la Helsinki, respectiv Stockholm, afirmând că inclusiv ministrul de Externe german ar fi discutat cu reprezentanţii sovietici în capitala finlandeză. Această afirmaţie a fost respinsă vehement de Ribbentrop, care a catalogat-o drept „flecăreală proastă”. În continuare, referindu-se la atitudinea viitoare a guvernului român, Mihai Antonescu a declarat deschis că „atâta timp cât frontul de est se menţine, el nu cunoaşte nici o slăbiciune sau laşitate şi că o lovitură de pumnal în spate nu este compatibilă cu concepţia de onoare românească. Dar dacă frontul din Moldova nu se mai menţine şi ruşii se apropie de Bucureşti, atunci el nu-şi mai poate asuma răspunderea”. După un schimb de replici referitor la intenţiile Berlinului în privinţa continuării războiului şi asigurarea dată de Ribbentrop că „Germania nu va abandona niciodată România”, discuţia s-a îndreptat spre chestiunile economice şi s-a încheiat fără ca Mihai Antonescu să-şi fi asumat vreun angajament concret în privinţa soluţionării cererilor formulate de partea germană. Rezumând, întrevederile la nivel înalt germano-române din data de 5 august 1944 nu au adus clarificarea sperată de Berlin în sensul angajamentului României de a continua până la capăt războiul alături de cel de-al III-lea Reich, chestiune care fusese în fapt adevăratul scop al invitării delegaţiei române la Rastenburg.

Deşi declaraţiile oficialilor români puteau fi considerate în cel mai bun caz rezervate, totuşi Hitler şi anturajul său apropiat au rămas cu convingerea că reuşiseră să-l determine pe Conducătorul Statului român să rămână alături de Germania. Această convingere, la prima vedere de neînţeles şi care a dăinuit până la evenimentele din data de 23 august, se explică atât prin încrederea personală de care se bucura Mareşalul Antonescu din partea lui Hitler, cât mai ales prin rapoartele înaintate de autorităţile germane din Bucureşti în cursul lunii august ce au scos în evidenţă faptul că întrevederea cu Führerul şi stabilizarea situaţiei militare pe frontul de est contribuiseră la redobândirea încrederii Mareşalului Antonescu în capacitatea Germaniei, el fiind convins să meargă până la capăt alături de Reich. Totuşi, elementul decisiv de care depindea în ultimă instanţă atitudinea României rămânea situaţia militară de pe frontul de est. În acest sens concluzia exprimată de ataşatul militar german, generalul-maior Karl Spalcke, cu puţin timp înainte de producerea loviturii de stat este elocventă: „Situaţia pe frontul de est şi, îndeosebi, puterea de rezistenţă a Grupului de Armate Sud este şi rămâne în continuare elementul determinant pentru atitudinea României.” Se pare că aceste evaluări au influenţat inclusiv modalitatea în care forurile de conducere germane au perceput evoluţiile politico-militare din România, întrucât Hitler, Ministerul de Externe şi Oberkommando der Wehrmacht au continuat să ignore informaţiile parvenite prin intermediul altor canale de informaţii ce subliniau situaţia încordată din România şi iminenţa defecţiunii aliatului român. La data de 10 august 1944, conducătorul Grupul Etnic German din România , Andreas Schmidt, a fost primit în audienţă de ministrul de Externe Joachim von Ribbentrop, căruia Schmidt i-a atras atenţia asupra gravităţii situaţiei politice din România. După întrevedere, Ribbentrop a trimis o telegramă Legaţiei Germane din Bucureşti în care solicita verificarea informaţiilor referitoare la o iminentă defecţiune a României. În răspunsul său din data de 15 august 1944 , ministrul plenipotenţiar Manfred von Killinger a calificat aceste afirmaţii drept „zvonuri murdare” şi a susţinut că nu exista nici un motiv de îndoială cu privire la loialitatea României! În realitate, în a doua decadă a lunii august 1944 toate pregătirile interne în vederea răsturnării de la putere a guvernului condus de Mareşalul Ion Antonescu şi a desprinderii României din război erau practic încheiate. Factorii militari şi politici implicaţi (Casa Regală, partidele din opoziţia democratică, elementele antigermane din Armată) hotărâseră de comun acord ca acţiunea să fie declanşată concomitent cu începerea ofensivei sovietice pe aripa de sud a frontului de răsărit, tocmai pentru a nu permite comandamentului german să poată reacţiona în mod corespunzător. De asemenea, complotiştii mizau şi pe sprijinul aviaţiei anglo- americane, ce urma să bombardeze concentrările de forţe germane şi principalele căi de comunicaţie. Data loviturii de stat a fost fixată pentru ziua de 26 august 1944. Acesta era contextul politic şi militar în care pe teatrul de operaţiuni din România a debutat la data de 20 august 1944 aşteptata ofensivă a Armatei Roşii („Operaţiunea Iaşi-Chişinău”). Deşi pregătirile efectuate de unităţile sovietice grupate în cadrul Fronturilor 1 şi 2 Ucrainene, comandate de generalii de armată Rodion Malinovski, respectiv Fiodor Tolbuhin, nu au rămas necunoscute comandamentelor române şi germane1, totuşi sovieticii au reuşit să-şi mascheze atât de bine intenţiile operative încât conducerea Grupului de Armate „Ucraina Sud” şi Oberkommando des Heeres nu au fost în măsură să realizeze practic până la declanşarea ofensivei pericolul mortal ce ameninţa trupele germano-române din Basarabia şi Moldova1. Pe deplin conştient de lungimea excesivă a frontului ce trebuia apărat comandamentul Grupului de Armate elaborase din timp planul unei retrageri sistematice pe aliniamentul Dunăre-Carpaţi, retragere determinată fie de presiunea exercitată de Armata Roşie, fie de comportamentul trupelor române - situaţie în care comandamentul german considera că aliniamentul menţionat putea fi apărat cu succes exclusiv de forţe germane (19 divizii).

Dar derularea evenimentelor pe frontul din Moldova avea să răstoarne total aceste planuri şi să confirme cele mai sumbre previziuni referitoare la atitudinea aliatului român. Astfel, ofensiva sovietică declanşată în spaţiul cuprins între regiunea de la nord de Iaşi şi capul de pod aflat la sud-est de Tiraspol s-a soldat chiar din primele două zile cu pătrunderi adânci ale Armatei Roşii în sectoarele de front apărate de diviziile româneşti şi cu apariţia unor semne de descompunere în rândul acestora. Lipsa de combativitate a diviziilor româneşti şi mai ales cedarea fără luptă, chiar de la primul atac, a poziţiilor apărate a dus la adâncirea crizei de încredere existente la nivelul comandamentelor militare româno-germane, partea germană acuzând deschis anumite comandamente româneşti de trădare. De exemplu, colonelul Ivo Thilo von Trotha scria în jurnalul său: „Românii nu mai luptau în mod conştient, pentru a scurta desigur războiul”. Evoluţia îngrijorătoare a operaţiunilor militare l-a determinat pe Mareşalul Ion Antonescu să plece pe front pentru a analiza la faţa locului împreună cu comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, situaţia creată şi pentru a adopta măsurile ce se impuneau în vederea opririi ofensivei sovietice. La data de 21 august 1944 conducătorul statului român a avut o primă întrevedere oficială cu generalul-colonel Hans Friessner în cadrul căreia a fost discutată situaţia creată în urma străpungerii frontului de către trupele sovietice. Cu acest prilej, Mareşalul Antonescu - surprins la rândul său de retragerea precipitată a unor divizii româneşti, a promis să clarifice împrejurările în care s-au produs aceste defecţiuni neaşteptate şi să ia măsuri împotriva celor vinovaţi. În ce priveşte situaţia de pe teatrul de operaţiuni, el s-a declarat de acord cu măsurile militare iniţiate de partea germană şi a promis trimiterea a noi efective pe front, dar a ţinut să evidenţieze din nou importanţa deosebită a menţinerii cu orice preţ a Basarabiei şi a oraşului Iaşi, întrucât „Aici este în joc nu numai soarta Basarabiei, ci şi soarta pentru totdeauna a poporului român”. După încheierea acestei convorbiri, generalul-colonel Hans Friessner i-a solicitat Mareşalului o discuţie confidenţială, în cursul căreia i-a atras atenţia asupra zvonurilor care circulau în ţară şi în armată cu privire la o posibilă lovitură de stat îndreptată împotriva sa. În replică, Antonescu a imputat conducerii Reichului politica duplicitară promovată faţă de România, îndeosebi în chestiunea Transilvaniei de nord, ceea ce explica în opinia sa tendinţele centrifuge la care făcuse aluzie Friessner. Cu toate acestea, în finalul discuţiei el a dat asigurări interlocutorului său că „poporul român a păşit şi va păşi şi de acum înainte alături de Germania, din convingere deplină şi ca cel mai cinstit şi loial aliat.” A doua zi, pe data de 22 august, după ce a vizitat din nou frontul, Mareşalul Antonescu s-a întâlnit pentru ultima dată cu comandantul Grupului de Armate „Ucraina Sud”. Întrucât situaţia militară se agravase între timp considerabil, cei doi au convenit să retragă trupele germano-române pe linia Focşani-Galaţi, Mareşalul promiţând totodată să trimită pe front toate rezervele disponibile. Conducătorul Statului român şi-a luat rămas bun de la Friessner cu următoarele cuvinte: „Dacă ruşii trec de linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi, România este pierdută pentru totdeaua.”, el urmând să revină în aceeaşi seară la Bucureşti pentru a-l informa pe regele Mihai cu privire la situaţia militară.

După vizita efectuată pe front, Mareşalul Antonescu a înţeles că războiul era practic pierdut de către România şi, reîntors în capitală, a decis să acţioneze în consecinţă. Asistat de vicepreşedintele Consiliului de miniştri Mihai Antonescu şi ministrul de Război, generalul Constantin Pantazi, el l-a primit în jurul orei 22:00 pe trimisul Reichului Carl Clodius, căruia i-a dezvăluit gravitatea situaţiei de pe frontul din Moldova şi i-a comunicat faptul că va arunca în luptă ultimele rezerve pentru o încercare disperată de a stăvili ofensiva sovietică. Totuşi, a continuat Antonescu, dat fiind faptul că Berlinul nu ţinuse seama de avertismentele sale cu privire la consecinţele slăbirii flancului sudic al frontului de est, el se vedea nevoit să solicite redobândirea „libertăţii de acţiune politică”. În dimineaţa zilei următoare, pe data de 23 august, Mareşalul a convocat o şedinţă restrânsă a Consiliului de Miniştri, în cadrul căreia a fost luată decizia retragerii forţelor armate pe aliniamentul Focşani-Nămoloasa-Galaţi şi a evacuării guvernului şi a instituţiilor centrale în zona Haţeg. Deşi la prima vedere aceste măsuri ar putea crea impresia că Ion Antonescu dorea să continue lupta până la capăt alături de Germania, în realitate, în urma evoluţiei catastrofale a operaţiunilor din Moldova, el se decisese să încheie armistiţiul. Consecvent însă opiniilor sale, considera că situaţia militară trebuia mai întâi stabilizată pe linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi, pentru a determina Aliaţii să amelioreze condiţiile de armistiţiu oferite guvernului român.

Între timp, regele Mihai I şi forţele democratice ostile regimului antonescian şi continuării războiului alături de Reich, grupate în aşa-numitul Bloc Naţional Democrat, încheiaseră pregătirile în vederea îndepărtării de la putere a Mareşalului Antonescu şi a încheierii armistiţiului cu Puterile Aliate. Spre deosebire de Mareşal, opoziţia democratică considera absolut necesară încheierea cât mai grabnică a armistiţiului pentru a evita ocuparea militară a teritoriului naţional de către Armata Roşie în urma unor lupte grele, precum şi tratarea României în calitate de ţară ocupată, cu toate consecinţele politice, economice şi militare ce decurgeau de aici. Lovitura de stat planificată pentru data de 26 august 1944 a trebuit să fie devansată însă, ca urmare a precipitării evenimentelor pe teatrul de operaţiuni din Moldova şi a intenţiei Mareşalului Ion Antonescu de a părăsi capitala şi a pleca pe front, după audienţa pe care urma să o aibă la regele Mihai. În aceste condiţii, personalităţile marcante ale opoziţiei, reunite în dimineaţa zilei de 23 august, au decis să acţioneze imediat, luând hotărârea ca în cursul audienţei Mareşalul să fie somat fie să încheie imediat armistiţiul, fie să demisioneze, în eventualitatea unui refuz el urmând să fie arestat. Cert este că poziţiile diametral opuse pe care se situau opoziţia şi guvernul Antonescu cu privire la modalitatea ieşirii României din război au ieşit cu claritate în evidenţă în cursul audienţei acordate în după-amiaza zilei de 23 august 1944 de regele Mihai conducătorului statului român şi vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri Mihai Antonescu. Regele a solicitat încheierea imediată a armistiţiului, cerere refuzată categoric de Mareşal, care s-a pronunţat în favoarea continuării rezistenţei pe aliniamentul Focşani-Nămoloasa-Galaţi până la obţinerea unor condiţii de armistiţiu favorabile din partea aliaţilor. Mai mult, în eventualitatea încheierii armistiţiului, el şi-a exprimat intenţia de a-i comunica în prealabil lui Hitler această decizie. În consecinţă, regele a dispus arestarea mareşalului şi a lui Mihai Antonescu, precum şi a colaboratorilor apropiaţi ai acestora, care fuseseră chemaţi la palatul regal sub pretextul convocării unui Consiliu de Coroană. Ulterior regele Mihai a numit un guvern de militari şi tehnicieni în frunte cu şeful Casei Militare Regale, generalul Constantin Sănătescu, guvern din care făceau parte - în calitate de miniştri secretari de stat fără portofoliu, inclusiv reprezentanţii partidelor care formau Blocul Naţional Democrat. De asemenea în seara aceleiaşi zile a fost difuzată o proclamaţie a regelui ce anunţa desprinderea României din alianţa cu Germania, încetarea războiului şi acceptarea armistiţiului oferit de Aliaţi.

Evenimentele petrecute la Bucureşti au luat total prin surprindere atât pe Hitler, Oberkommando der Wehrmacht şi Auswärtiges Amt, cât şi autorităţile germane aflate în România. În jurul orei 16, locotenent-colonelul Röstel i-a comunicat telefonic generalului de cavalerie Erik Hansen că „în oraş circulă zvonuri despre arestarea lui Antonescu”. Informat şi rugat să verifice autenticitatea informaţiei, consilierul de legaţie Gerhard Stelzer a comunicat la scurt timp că „nu există nici un sâmbure de adevăr în acest zvon”, întrucât el discutase cu colonelul Radu Davidescu, şeful cabinetului militar al Mareşalului, care îi explicase râzând că Ion Antonescu se dusese la Palat din proprie voinţă şi că era aşteptat să se întoarcă. Totuşi, la ora 17 generalul Hansen a fost convocat urgent în clădirea Legaţiei germane, unde l-a găsit - în afară de consilierul de legaţie Stelzer, pe Eugen Cristescu, şeful Serviciului de Informaţii român, care i-a comunicat suspiciunea sa referitoare la arestarea Mareşalului Antonescu „de către gărzile regale”. Hansen a alertat imediat serviciile germane din Bucureşti şi din împrejurimi, luând legătura în acelaşi timp cu ministrul plenipotenţiar german Manfred von Killinger, aflat în acel moment la reşedinţa sa de lângă lacul Snagov. Sosind la Legaţie în jurul orei 19 şi informat de cei prezenţi cu privire la cele întâmplate, ministrul plenipotenţiar german a solicitat imediat o audienţă la regele Mihai pentru a-i cere explicaţii în legătură cu situaţia creată, audienţă ce a avut loc în jurul orei 20:30. Regele Mihai i-a comunicat ministrului plenipotenţiar von Killinger că Mareşalul Ion Antonescu şi ministrul de Externe Mihai Antonescu fuseseră destituiţi şi arestaţi, comunicându-i totodată intenţia României de a ieşi din război şi de a încheia armistiţiul cu Naţiunile Unite. În dorinţa de a evita confruntările cu Wehrmachtul, regele a oferit Berlinului posibilitatea retragerii imediate a trupelor germane din România, sub rezerva ca ele să nu deschidă ostilităţile împotriva Armatei române, menţionând că această ofertă fusese acceptată inclusiv de Kremlin. Killinger, care a primit cu scepticism comunicarea regelui, i-a făcut acestuia reproşuri violente şi a declarat că Germania nu poate accepta o schimbare a politicii externe a României. Regele a replicat că trupele germane nu mai apărau ţara şi, în consecinţă, era nevoit să ia legătura cu inamicul pentru a diminua astfel catastrofa devenită inevitabilă. La scurt timp după difuzarea proclamaţiei regale, noul ministru de Externe, Grigore Niculescu- Buzeşti, l-a primit în audienţă pe consilierul de legaţie Gerhard Stelzer, căruia i-a comunicat oficial ruperea relaţiilor diplomatice dintre România şi Germania.

Totodată, ministrul de Externe a reiterat oferta guvernului român referitoare la posibilitatea retragerii trupelor germane şi s-a plâns de unele incidente provocate de trupele germane în capitală, mai ales în zona Băneasa1. Între timp, în clădirea Legaţiei germane din Bucureşti s-au adunat principalii reprezentanţii ai Reichului din România: generalul de cavalerie Erik Hansen, generalul-locotenent Alfred Gerstenberg, amiralul Werner Tillessen şi generalul- maior Karl Spalcke. După întoarcerea consilierului de legaţie Gerhard Stelzer de la palatul regal, ministrul plenipotenţiar von Killinger şi generalul Gerstenberg au luat legătura prin intermediul unui fir special al Wehrmachtului cu Berlinul, transmiţând informaţiile referitoare la răsturnarea regimului antonescian şefului de Stat Major al Luftwaffe, generalul de aviaţie Werner Kreipe. În curând în cadrul reprezentanţilor Reichului aflaţi în sediul Legaţiei s-au conturat două curente în ce priveşte percepţia asupra evenimentelor petrecute la Bucureşti, modalitatea de reacţie germană, respectiv oferta înaintată de guvernul român. Generalul Gerstenberg a subestimat în mod grav importanţa şi consecinţele evenimentelor, considerând că lovitura de stat fusese realizată de o clică redusă ca număr în frunte cu regele, fără a avea susţinerea populaţiei şi a armatei, şi a propus înăbuşirea puciului şi capturarea autorilor acestuia. În acest sens el a susţinut executarea unui atac aerian asupra capitalei şi trimiterea diviziei a 5-a de artilerie antiaerienă cantonată la Ploieşti în vederea ocupării Bucureştiului. De cealaltă parte s-au situat Hansen, Tillessen, Spalcke şi membrii corpului diplomatic, care considerau că lovitura de stat era susţinută de opinia publică şi armată, apreciind că se impunea acceptarea condiţiilor oferite de partea română. Hitler, care a aflat de evenimentele petrecute în capitala României prin intermediul proclamaţiei regale şi a comunicării generalului Kreipe, a optat în favoarea soluţiei propuse de Gerstenberg, ordonând în noaptea de 23/24 august înăbuşirea puciului, ocuparea Bucureştiului şi constituirea unui guvern condus de un general filogerman în cazul în care Mareşalul Ion Antonescu nu mai era disponibil. De asemenea, Hitler a subordonat toate autorităţile, eşaloanele de comandă şi trupele germane - Wehrmacht şi Schutzstaffel - aflate pe teritoriul României, comandamentului Grupului de Armate „Ucraina Sud”.

La scurt timp după ce Hitler şi Oberkommando der Wehrmacht - eronat informaţi cu privire la situaţia din Bucureşti de către generalul Gerstenberg, au emis ordinul de înăbuşire a puciului şi au precizat detaliile intervenţiei armate, în jurul orei 2 generalii Hansen şi Gerstenberg însoţiţi de consilierul de legaţie Gerhard Stelzer s-au îndreptat spre Palat pentru a discuta cu primul ministru, generalul Constantin Sănătescu, şi ministrul de Externe Grigore Niculescu-Buzeşti posibilităţile de retragere a trupelor germane de pe teritoriul României. După o primire „rece, dar corectă”, primul ministru le-a adus la cunoştinţă că România este nevoită să ceară armistiţiu şi a reiterat oferta de liberă trecere pentru trupele germane, în cazul în care acestea se abţineau de la orice fel de acte ostile. După o consultare telefonică cu Legaţia, Hansen şi Gerstenberg s-au declarat de acord să transmită oferta guvernului român forurilor superioare. Întrucât ministrul de Externe Niculescu- Buzeşti s-a plâns din nou de faptul că trupele germane deschiseseră focul în zona Băneasa, generalul Gerstenberg s-a arătat dispus - cu permisiunea autorităţilor române, să se deplaseze acolo pentru a obţine încetarea ostilităţilor. Ajuns însă în tabăra germană, Gerstenberg şi-a încălcat cuvântul de onoare, arestându-l pe colonelul român ce-l însoţea, şi a dispus efectuarea ultimelor pregătiri în vederea executării operaţiunii de ocupare a capitalei, ce urma să înceapă la ora 7:30. Generalul Hansen, reîntors între timp în clădirea Legaţiei, a trimis în jurul orei 3 o radiogramă şefului de Stat-Major al Oberkommando der Wehrmacht, generalul-colonel Alfred Jodl, în care a prezentat situaţia reală din Bucureşti şi a pledat insistent împotriva acţiunii proiectate, pe care, ţinând seama de raportul de forţe existent, o considera lipsită de perspectivă. Acelaşi punct de vedere a fost susţinut stăruitor de Hansen şi în cadrul convorbirilor telefonice avute cu generalul-colonel Jodl (în jurul orei 3:30), respectiv comandamentul Grupului de Armate „Ucraina Sud” (în jurul orei 4:05). Aşa cum era de aşteptat, eforturile depuse de Hansen în vederea acceptării de către Berlin a ofertei guvernului român au rămas fără rezultat. Potrivit mărturiei sale, Jodl „a primit în tăcere explicaţiile mele, numai la sfârşit a spus «Voi raporta în mod corespunzător Führerului»”. Hitler şi-a menţinut însă decizia cu privire la ocuparea capitalei şi înăbuşirea puciului, ea fiind reconfirmată telefonic Grupului de Armate „Ucraina Sud” în dimineaţa zilei de 24 august (ora 5) de către feldmareşalul Wilhelm Keitel. La scurt timp după această comunicare (ora 5:10), ordinul de declanşare al contraloviturii germane a fost transmis generalului Gerstenberg care, aflat la marginea Bucureştiului, continua să fie optimist în ceea ce priveşte şansele de reuşită ale acţiunii. Convins că „în ceea ce priveşte noul guvern român este vorba doar de o clică restrânsă care «are pantalonii plini de frică» şi că în împrejurimile Bucureştiului se află numai o perdea foarte subţire de trupe româneşti”, el a dispus la ora 7:30 începerea atacului.

Contramăsurile germane erau însă tardive şi nerealiste. Datorită întârzierii, pregătirii insuficiente, dar, mai ales, subevaluării grave a potenţialului părţii române şi lipsei trupelor germane cu experienţă de luptă, operaţiunea ce viza ocuparea capitalei şi înăbuşirea puciului era condamnată de la bun început la un eşec sigur. Într-adevăr, încă din primele ore ale atacului gruparea condusă de generalul Gerstenberg s-a confruntat cu rezistenţă îndârjită a trupelor române - bine pregătite şi înzestrate cu armament, inclusiv cu tancuri germane Tigru, aflate sub comanda generalului Iosif Teodorescu. Astfel că după progrese iniţiale, atacul a fost oprit în scurt timp la periferia de nord a Bucureştiului. La ora 11:30 generalul Gerstenberg a raportat telefonic comandamentului Grupului de Armate „Ucraina Sud” „rezistenţa este foarte îndârjită şi nu se poate pătrunde în oraş”, solicitând trimiterea a noi forţe şi sprijinul sporit al aviaţiei. Luftwaffe executase deja în jurul orei 11 un atac asupra a 150 de puncte din capitală, dar efectele acestuia au fost contrare aşteptărilor oficialităţilor germane. Comparativ cu pagubele provocate de aviaţia aliată în perioada aprilie-august 1944, bombardamentul executat de Luftwaffe - chiar dacă a lovit obiective importante precum Palatul regal sau clădirea Preşedinţiei Consiliului de miniştri - nu a provocat daune materiale sau umane semnificative, dar din punct de vedere politic a constituit o gravă eroare, întrucât a accentuat sentimentele antigermane ale opiniei publice şi a oferit autorităţilor române pretextul pentru a declara război Reichului la data de 25 august 1944. În tot cursul zilei de 24 august s-au dat lupte grele, situaţia grupării Gerstenberg înrăutăţindu-se constant ca urmare a concentrării de către partea română în jurul capitalei a noi efective, dotate cu blindate. Este adevărat că în primele ore ale zilei de 25 august gruparea de luptă condusă de Gerstenberg a reuşit să străpungă liniile defensive româneşti şi să câştige teren, dar ofensiva a fost oprită definitiv la nord de Arcul de Triumf. În aceste condiţii, inclusiv Gerstenberg a fost nevoit să admită faptul că, în lipsa trupelor experimentate şi a armamentului greu, şansele de succes ale ofensivei erau practic nule: „Situaţia în Bucureşti foarte gravă. Ne aflăm cu forţe insuficiente la periferia de nord a Bucureştiului, în dreptul aeroportului Băneasa şi la marginea de nord a aeroportului Otopeni. Atacul în vederea ocupării oraşului şi executării ordinului Führerului nu poate fi adus la îndeplinire fără alocarea de arme grele şi aducerea la aeroportul Otopeni a unor trupe combatante, cu experienţă de front.” În consecinţă, Oberkommando der Wehrmacht a decis întărirea pe calea aerului a grupării Gerstenberg cu trupe de paraşutişti (batalionul 1 paraşutişti din cadrul celebrei divizii „Brandenburg”) şi de infanterie în vederea resuscitării atacului, însă nici aceste unităţi experimentate nu au fost în măsură să restabilească situaţia137. Mai mult, în cursul aceleiaşi zile unităţile militare germane aflate în capitală au fost încercuite de către două grupări de luptă româneşti comandate de generalii Iosif Teodorescu şi Gheorghe Rozin, iar în data de 26 august trupele române au ocupat şi regiunea petroliferă Ploieşti, apărată de slabe unităţi germane, a căror rezistenţă a fost anihilată definitiv până la data de 29 august.

Astfel că în momentul intrării în capitală a trupelor sovietice, rezistenţa germană fusese complet eliminată. În cursul luptelor desfăşurate pentru Bucureşti, dar şi în alte zone ale ţării, trupele române au capturat aproximativ 56.500 de prizonieri germani, dintre care cea mai mare parte au fost predaţi în perioada 3 septembrie-5 octombrie autorităţilor militare sovietice. Aceeaşi soartă a fost împărtăşită inclusiv de majoritatea reprezentanţilor politici şi militari ai Reichului acreditaţi în capitala României, excepţia constituind-o doar ministrul plenipotenţiar Manfred von Killinger, care în dorinţa de a evita cu orice preţ captivitatea sovietică s-a sinucis împreună cu secretara sa în clădirea Legaţiei la data de 2 septembrie 1944. Lovitura de stat din data de 23 august 1944 şi desprinderea României din alianţa cu cel de-al III-lea Reich au accelerat deznodământul ostilităţilor pe flancul sudic al frontului de est, situaţia Grupului de Armate „Ucraina Sud” devenind în scurt timp catastrofală. Ca urmare a faptului că Armata română a dat curs fără ezitare proclamaţiei regale - ce prevedea încetarea focului pe frontul de est, părăsindu-şi în consecinţă poziţiile, numeroase unităţi germane au fost în scurt timp încercuite, capturate sau distruse de către forţele Armatei Roşii. Astfel, în data de 24 august armatele sovietice aparţinând Fronturilor 2 şi 3 ucrainene au făcut joncţiunea în localitatea Leova, încercuind 5 comandamente generale şi 16 divizii ale Armatei a 6-a Germane, care au fost capturate sau nimicite. Cauzele acestei înfrângeri de proporţii nu pot fi atribuite exclusiv loviturii de stat de la data de 23 august 1944 şi ieşirii României de război, aşa cum au încercat să explice în bună măsură foştii comandanţi militari germani, implicaţi la acea dată mai mult sau mai puţin în evenimentele de pe teatrul de operaţiuni din România. O responsabilitate cel puţin la fel de mare revine şi măsurilor eronate şi tardive luate de forurile decizionale ale Reichului.

În acest sens, credem că este suficient să menţionăm slăbirea potenţialului de luptă al Grupului de Armate „Ucraina Sud” în ajunul declanşării ofensivei sovietice, prin transferarea aproape în totalitate în alte sectoare de front a diviziilor sale blindate, eşecul serviciilor de informaţii germane în aflarea planurilor ce vizau îndepărtarea de la putere a Mareşalului Ion Antonescu, erorile comise de comandamentul Grupului de Armate „Ucraina Sud” în conducerea operaţiunilor militare şi, nu în ultimul rând, subevaluarea consecinţelor şi sprijinului de care s-a bucurat din partea opiniei publice, a clasei politice şi a Armatei, actul realizat de regele Mihai. Pentru cel de-al III-lea Reich consecinţele din punct de vedere politic, economic şi militar ale defecţiunii României au fost dezastruoase. Din punct de vedere politic, actul de la data de 23 august 1944 a însemnat pentru Berlin pierderea unui aliat şi câştigarea unui nou inamic. În plus, pasul făcut de România a influenţat considerabil atitudinea celorlalţi aliaţi ai Germaniei, respectiv Bulgaria, Ungaria, Finlanda şi Slovacia. Din punct de vedere economic, pierderea regiunii petrolifere de la Ploieşti a dus la scăderea dramatică a cantităţilor de carburanţi necesari maşinii de război germane. Astfel, potrivit unui raport înaintat Oberkommando der Wehrmacht în data de 13 octombrie 1944, după pierderea regiunii petrolifere producţia de carburant comparativ cu luna aprilie 1944 - ultima lună „normală” înaintea începerii bombardamentelor aviaţiei aliate - scăzuse cu 95% la cherosen, 61% la benzină şi 40% la motorină! În fine, pierderile militare înregistrate de Grupul de Armate „Ucraina Sud” au constituit un handicap major pentru potenţialul militar al Reichului. Astfel, în intervalul de timp 01-31 decembrie 1944, Armata de Uscat germană (inclusiv Waffen Schutzstaffel) a suferit pierderi cifrate la 88 divizii, numărul celor nou înfiinţate sau reconstituite fiind evaluat la 110. Prin urmare, la o sumară estimare putem constata că aproximativ 1/5 din totalul pierderilor militare germane în anul 1944 s-a datorat catastrofei Grupului de Armate „Ucraina Sud în România”. La acestea trebuie adăugat faptul că poziţiile germane în Balcani au fost spulberate, obligând Oberkommando der Wehrmacht să ia decizia retragerii trupelor germane din Bulgaria, Grecia şi Iugoslavia. Toate aceste fapte îl confirmă deplin pe eminentul analist militar al celui de-al Doilea Război Mondial,Sir Basil Henry Liddell Hart, care a spus că înfrângerea Wehrmachtului în România a reprezentat un al doilea Stalingrad. De altfel, în cursul unei convorbiri ulterioare dintre Hitler şi Ante Pavelic la data de 18 septembrie 1944, însuşi Führerul avea să nominalizeze trei crize majore, cărora Wehrmachtul fusese nevoit să le facă faţă în cursul anului 1944: debarcarea din Normandia, prăbuşirea Grupului de Armate „Centru” şi, nu în ultimul rând, „trădarea României” de la data de 23 august 1944.

IV. Tratativele iniţiate de România în primăvara şi vara anului 1944 în vederea desprinderii din alianţa cu Germania şi ieşirea din război. Poziţia autorităţilor germane faţă de evoluţiile politice din România

Situaţia militară precară de pe frontul de est s-a răsfrânt negativ inclusiv asupra evoluţiei relaţiilor politice dintre România şi cel de-al III-lea Reich în primăvara şi vara anului 1944. Pătrunderea Armatei Roşii pe teritoriul României în luna martie 1944, precum şi bombardamentele masive întreprinse de aviaţia anglo-americană asupra României începând cu luna aprilie 1944 au provocat panică şi derută la nivelul cercurilor guvernamentale, dar şi ale opoziţiei politice democratice române, determinând intensificarea eforturilor pentru identificarea unor soluţii care să ofere posibilitatea desprinderii României din alianţa cu Germania naţional-socialistă şi a ieşirii din război. Astfel, după contactele diplomatice iniţiate cu reprezentanţii puterilor aliate de către vicepreşedintele Consiliului de Miniştri Mihai Antonescu cu ştiinţa şi încuviinţarea Mareşalului Ion Antonescu, pe parcursul anului 1943, prin intermediul misiunilor diplomatice ale României în unele state neutre (Portugalia, Spania, Elveţia, Turcia, Suedia), conducătorul statului român a autorizat la începutul lunii martie 1944 plecarea prinţului Barbu Ştirbey la Cairo, unde acesta urma să desfăşoare tratative cu reprezentanţii Uniunii Sovietice, Angliei şi Statelor Unite ale Americii în vederea ieşirii României din război. Concomitent, reprezentanţii diplomatici români în Suedia - ministrul plenipotenţiar Frederic Nanu şi consilierul de legaţie George Duca, au reluat contactele cu diplomaţii sovietici acreditaţi în capitala suedeză, respectiv ambasadoarea Alexandra Kollontai şi consilierul de ambasadă Vladimir Semionov. La scurt timp după reluarea tratativelor, mai precis la data de 12 aprilie 1944, atât la Ankara, cât şi la Cairo, reprezentanţii sovietici au făcut cunoscute emisarilor români condiţiile „minimale” de armistiţiu. Propunerile sovietice, elaborate de comun acord cu guvernele Angliei şi Statelor Unite ale Americii, erau adresate deopotrivă Mareşalului Ion Antonescu şi liderului opoziţiei democratice Iuliu Maniu, conţinând următoarele puncte :

1 - Ruperea relaţiilor cu Germania şi operaţii comune ale Armatei române împreună cu Armatele Aliate - inclusiv Armata Roşie - împotriva armatelor germane.

2 - Restabilirea frontierei sovieto-române din data de 28 iunie 1940.

3 - Plata de către guvernul român a unor despăgubiri pentru pierderile cauzate Uniunii Sovietice în cursul războiului purtat pe teritoriul sovietic.

4 - Eliberarea şi repatrierea tuturor prizonierilor de război aliaţi şi a persoanelor internate.

5 - Libertate de mişcare neîngrădită pentru trupele sovietice şi aliate pe întregul teritoriu al României, în cazul în care situaţia militară va necesita acest lucru.

6 - Decizia comună a guvernului sovietic, britanic şi american de a anula cel de-al doilea arbitraj de la Viena din data de 30 august 1940 şi de a restitui României Transilvania de nord sau cea mai mare parte a ei.

În timp ce la data de 20 aprilie Iuliu Maniu a comunicat prin intermediul unei telegrame adresate prinţului Barbu Ştirbey că a acceptat condiţiile transmise de Puterile Aliate ca bază de discuţie, guvernul Antonescu a respins - după oarecare ezitări - la data de 15 mai propunerile de armistiţiu, considerându-le nesatisfăcătoare. Atât cercurile guvernamentale în frunte cu vicepreşedintele Consiliului de Miniştri Mihai Antonescu, cât şi opoziţia democratică erau convinse de necesitatea desprinderii din alianţa cu Reichul, dorind totodată fie încheierea unui armistiţiu, separat cu reprezentanţii Angliei şi Statele Unite ale Americii, fie încheierea unui armistiţiu care să includă şi reprezentanţii Uniunii Sovietice, dar care să fie garantat de Aliaţii occidentali prin trimiterea în România a unor forţe militare simbolice, sperându-se astfel preîntâmpinarea ocupaţiei unilaterale a României de către trupele Armatei Roşii. Întrucât toate încercările întreprinse de cercurile guvernamentale şi ale opoziţiei democratice de a încheia un armistiţiu separat cu Puterile Aliate - fără participarea Uniunii Sovietice - s-au soldat cu un eşec, atât Washingtonul cât şi Londra refuzând categoric angajarea într-o asemenea direcţie, guvernului de la Bucureşti, ca de altfel şi opoziţiei, nu i-a rămas decât soluţia ameliorării pe calea tratativelor a condiţiilor transmise la data de 12 aprilie. În acest punct însă căile de acţiune ale guvernului Antonescu şi ale opoziţiei s-au despărţit. În vreme ce liderul opoziţiei, Iuliu Maniu, a continuat să insiste până la data de 23 august 1944 pe finalizarea tratativelor de armistiţiu derulate prin intermediul canalului de negociere de la Cairo, acceptând chiar răsturnarea printr-o lovitură de stat a Mareşalului Ion Antonescu în cazul în care acesta refuza încheierea armistiţiului în termenii solicitaţi de Aliaţi în aprilie, guvernul antonescian a încercat ameliorarea condiţiilor de armistiţiu prin intermediul tratativelor desfăşurate la Stockholm cu reprezentanţii Uniunii Sovietice. Deşi pe parcursul negocierilor derulate în capitala suedeză în cursul lunilor mai-iunie 1944 Kremlinul s-a arătat dispus să amelioreze condiţiile de armistiţiu din data de 12 aprilie 1944, odată cu victoriile strălucite obţinute de Armata Roşie pe frontul de est în vara anului 1944, interesul Moscovei în vederea încheierii unui armistiţiu cu România a scăzut considerabil. Diminuarea interesului manifestat de sovietici este în strânsă legătură cu scopurile politice urmărite de Kremlin în România. Oprirea ofensivei Armatei Roşii din zona centrală a frontului de est în a doua jumătate a lunii iulie 1944 a oferit Moscovei posibilitatea declanşării unei operaţiuni de mari proporţii pe frontul românesc. Întrucât în România nu avusese loc până la acea dată nici o schimbare politică sau revoltă militară îndreptată împotriva Reichului, care să ofere sovieticilor oportunităţi tactice similare celor create în Polonia de insurecţia antigermană condusă de generalul Bor-Komorovski, liderii de la Kremlin au decis să grăbească cucerirea militară a României, concentrând în acest scop forţe militare considerabile. În consecinţă, sperând într-o „neutralizare” rapidă a României şi impunerea ulterior la conducerea ţării a unui regim politic prosovietic, este lesne de înţeles că în lunile iulie-august 1944 sovieticii nu au mai fost interesaţi în încheierea unui armistiţiu.

Pe de altă parte, este la fel de adevărat că nici factorii decizionali de la Bucureşti nu s-au arătat entuziasmaţi în semnarea unui armistiţiu cu Moscova, datorită temerilor legate de posibila reacţie a numeroaselor trupe germane aflate pe teritoriul României la vremea respectivă, dar mai cu seamă datorită reticenţelor - pe deplin justificate - manifestate faţă de scopurile politice urmărite de Kremlin. Mai mult, până la încheierea unui acord care să asigure prezervarea intereselor naţionale, Mareşalul Ion Antonescu considera că era în interesul României să continue rezistenţa alături de Armata germană, deoarece în opinia sa doar forţa Wehrmachtului era în măsură să garanteze în acel context internaţional menţinerea independenţei şi suveranităţii statului român. În cadrul unei şedinţe a Consiliului de Miniştri din data de 21 iulie 1944, el şi-a exprimat convingerea că „singura forţă în Europa care era şi este capabilă să mai ţină ordine în acest continent este tot forţa germană. În ziua când forţele militare germane se vor prăbuşi şi vor antrena în această prăbuşire întreaga prăbuşire socială şi militară a Germaniei, atunci toată Europa va cădea în anarhie. Nu văd posibilitatea din partea americanilor, şi în special, a englezilor ca să menţină şi să salveze Europa de la anarhie şi de aceea interesul nostru politic şi militar este ca Germania să nu se prăbuşească.” Ţinând seama de opiniile Conducătorului statului român, precum şi de diminuarea interesului manifestat de Kremlin, dar în egală măsură şi de Aliaţii occidentali, în vederea încheierii armistiţiului cu România, nu este deloc surprinzător faptul că în pofida înfrângerilor suferite de Wehrmacht pe teatrele de război din Europa, Mareşalul Ion Antonescu a decis în vara anului 1944 - ignorând protestele venite din partea opoziţiei, Casei regale şi chiar din rândurile guvernului pe care-l conducea, continuarea ostilităţilor alături de Wehrmacht. Pe lângă motivele de genul celor invocate anterior, la adoptarea acestei decizii se pare că a contribuit şi convingerea împărtăşită de mareşal că, şi în cazul în care Armata germană nu va putea opri tăvălugul sovietic pe frontul de est, Anglia şi Statele Unite ale Americii vor conştientiza în cele din urmă consecinţele politice şi militare ce puteau decurge din avansarea Armatei Roşii spre vest şi ca atare vor lua măsuri pentru a contracara acest pericol. El a continuat să ignore toate semnalele primite din Statele Unite ale Americii şi Anglia ce îndicau cât se poate de evident că pentru oficialităţile aliate drumul României către Washington şi Londra trecea obligatoriu prin Moscova, căutând fapte şi evenimente care să-i sprijine raţionamentul referitor la interesul Aliaţilor de a preîntâmpina instaurarea hegemoniei sovietice în Europa de est.

Deşi după lansarea cu succes de către forţele anglo-americane a operaţiunii „Overlord” devenise evident chiar şi pentru cei mai optimişti partizani ai colaborării româno-germane că Reichul se îndrepta vertiginos spre o înfrângere dezastruoasă, situaţie ce obliga România să adopte măsuri imediate pentru a evita aceeaşi soartă, de pe urma aceluiaşi eveniment conducătorul statului român a ajuns la o concluzie diametral opusă. Pentru el debarcarea din Normandia şi avansarea trupelor aliate spre Germania constituiau un motiv în plus în vederea continuării rezistenţei României pe frontul de est, fiind convins că această rezistenţă era aprobată şi încurajată tacit de Aliaţii occidentali, dat fiind faptul că aceştia nu aveau nici un interes în a permite extinderea hegemoniei Moscovei în estul şi centrul Europei. Pe de altă parte, el nu excludea nici varianta încheierii unei păci de compromis între Germania şi Aliaţii occidentali - fără participarea Uniunii Sovietice - chiar dacă la vremea respectivă nu exista nici un indiciu semnificativ care să justifice o asemenea perspectivă. În ceea ce priveşte situaţia imediată a României, el opina că şi în ipoteza în care sperata intervenţie anglo- americană nu avea să se realizeze, iar derularea ulterioară a evenimentelor pe frontul de est ar fi determinat totuşi statul român să încheie armistiţiul cu Uniunea Sovietică, conducerea germană urma să fie anunţată în prealabil de această decizie, deoarece el nu concepea ca România să procedeze aidoma Italiei cu un an în urmă. Până la clarificarea din punct de vedere politic şi militar a situaţiei, Mareşalul Ion Antonescu aprecia însă că România trebuia să continue războiul alături de Reich pentru a câştiga timp şi, mai ales, pentru a evita ocupaţia sovietică. Totuşi, cercurile decizionale din Bucureşti au adus în repetate rânduri la cunoştinţa autorităţilor germane, într-o manieră neechivocă, faptul că pentru atitudinea viitoare a României determinantă avea să fie în ultimă instanţă situaţia militară de pe frontul de est. În cadrul unei convorbiri avute la sfârşitul lunii aprilie 1944 cu ministrul plenipotenţiar Manfred von Killinger, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri Mihai Antonescu a spus răspicat interlocutorului său :

„Dacă Germania îşi respectă garanţia sa şi teritoriul românesc este respectat ca şi fiinţa şi libertatea României, România va urma drumul de onoare şi legile libertăţii sale. Dacă însă Germania nu mai este în măsură să apere pământul României sau nu mai poate să-şi respecte garanţia sa, atunci trebuie să ne-o spună lămurit. Doresc precizări, doresc să ştiu adevărul, oricum ar fi el, pentru că Neamul Românesc nu poate să fie dus la moarte. Dacă deci frontul rus nu va putea să fie stăvilit şi Ruşii vor coborî spre Sud, ameninţând câmpia muntenească şi alunecând spre Bucureşti, nu numai Mareşalul Antonescu sau eu, dar nimeni în România nu va mai putea să răspundă de ce se va întâmpla, pentru că un popor astfel ameninţat are dreptul şi datoria să-şi salveze existenţa prin toate mijloacele.”

Evoluţia situaţiei politice interne din România, accentuarea nemulţumirii opiniei publice faţă de regimul patronat de Mareşalul Ion Antonescu şi, îndeosebi, acţiunile iniţiate de vicepreşedintele Consiliului de Miniştri Mihai Antonescu, precum şi de opoziţia democratică în vederea încheierii unui armistiţiu cu Naţiunile Unite nu au rămas necunoscute conducerii Reichului, sporind temerile referitoare la posibilitatea desprinderii României din alianţa cu Germania şi a ieşirii din război. În primăvara şi vara anului 1944, avertismentele recepţionate de Berlin cu privire la posibilitatea unei defecţiuni româneşti s-au înmulţit. Deşi rapoartele parvenite conducerii celui de-al III-lea Reich prin intermediul serviciilor de informaţii, al Legaţiei germane din Bucureşti, al reprezentanţilor Wehrmachtului din România şi al conducerii Grupului Etnic German conţineau în general date contradictorii cu privire la situaţia din România, în cadrul acestora pot fi identificate totuşi două elemente comune ce aveau să influenţeze într-o manieră hotărâtoare evoluţia raporturilor româno-germane, prefigurând totodată deznodământul din august 1944. Astfel, în pofida faptului că au existat date relevante şi veridice privind acţiunile iniţiate de opoziţia democratică, de Casa Regală şi, nu în ultimul rând, de elementele nemulţumite din cadrul Marelui Stat Major în vederea înlăturării de la putere a regimului antonescian şi a încheierii unui armistiţiu, Berlinul a ignorat constant aceste avertismente şi a subapreciat posibilităţile de acţiune ale opoziţiei antonesciene, considerând că atâta timp cât Mareşalul Ion Antonescu rămâne la conducerea statului român nu existau motive de îngrijorare pentru Germania. Pe de altă parte, oficialităţile politice şi militare ale Reichului apreciau la unison faptul că stabilitatea internă a regimului antonescian, respectiv atitudinea viitoare a României în privinţa alianţei cu Germania şi continuarea războiului erau condiţionate de evoluţia situaţiei militare pe teatrele de operaţiuni militare din Europa, îndeosebi de derularea ostilităţilor pe frontul de est. Într-un raport înaintat în luna februarie 1944 către Auswärtiges Amt, Legaţia germană din Bucureşti considera în mod eronat că eventuala transformare a teritoriului României în teatru de operaţiuni militare va avea ca rezultat consolidarea poziţiei mareşalului Antonescu, „întrucât rezultatul luptei dintre Germania şi Rusia reprezintă o chestiune existenţială pentru România”. În această eventualitate, era de aşteptat ca Armata română să opună cu certitudine rezistenţă atâta timp cât operaţiunile se vor desfăşura în Basarabia, în schimb, dacă trupele sovietice depăşeau Prutul şi pătrundeau în Vechiul Regat, aceasta „va însemna probabil, în măsura în care ajutoare germane nu vor sta la dispoziţie, prăbuşirea politică şi militară a României, chiar şi în cazul în care în ultima clipă se va fi încercat încheierea păcii cu Anglia şi America”.

O altă evaluare a situaţiei şi a atitudinii României din aceeaşi lună realizată de „Statul Major de Legătură România al Marinei de Război germane-Marine- Verbindungsstab Rumänien” pleca de la premisa că mareşalul deţine ferm în mâini frâiele puterii şi că nu există nici un motiv de îndoială în privinţa loialităţii sale în raport cu Germania, chiar dacă anturajul lui era format parţial din personalităţi anglofile. După prezentarea poziţiei regelui, a armatei şi a diferitelor curente politice faţă de regimul antonescian şi de alianţa cu Germania, autorii raportului au reiterat importanţa deosebită a frontului de est pentru poziţia mareşalului şi a evoluţiei relaţiilor româno-germane: „Dacă pe frontul de est nu intervin situaţii nefavorabile şi Turcia rămâne neutră, nu există pericolul ca România să dezerteze. Dar dacă aceste premise ar urma să nu fie îndeplinite, atunci trebuie să ne aşteptăm la ieşirea din război a României, în măsura în care în componenţa guvernului actual nu vor interveni modificări la momentul corespunzător.” Chiar şi pătrunderea Armatei Roşii pe teritoriul României în cursul operaţiunilor ofensive din luna martie 1944 părea să nu fi afectat în viziunea conducerii militare germane poziţia conducătorului statului român şi atitudinea opiniei publice, întrucât şeful Misiunii Militare germane, generalul de cavalerie Erik Hansen, comunica Oberkommando der Wehrmacht la data de 2 aprilie 1944 că voinţa de luptă a Mareşalului Antonescu era „nezdruncinată”, iar două zile mai târziu reprezentantul Oberkommando der Wehrmacht, colonelul de stat major Poleck, ce efectuase o călătorie de serviciu în România, raporta forurilor superioare că „România nu se prăbuşeşte, ci va lua parte în continuare cu eforturi sporite la luptă”. Dacă rapoartele întocmite de reprezentanţii din România ai Wehrmachtului şi Auswärtiges Amt-ului încercau - după cum am putut constata, să prezinte situaţia într-o lumină favorabilă, prin accentul pus pe autoritatea de care se bucura încă pe plan intern Mareşalul Ion Antonescu şi pe loialitatea sa faţă de Germania, respectiv prin minimalizarea importanţei şi acţiunilor opoziţiei, evaluările realizate de conducerea Grupului Etnic German în frunte cu Andreas Schmidt înfăţişau situaţia existentă în România în culori mult mai sumbre. Beneficiind de o reţea de informaţii ce acoperea practic întregul teritoriu al ţării şi care activa extrem de eficient, conducerea Grupului Etnic German a furnizat Berlinului în perioada 1940-1944 rapoarte critice cu privire la politica promovată de guvernul român, din acest punct de vedere acestea diferenţiindu-se net de documentele elaborate de celelalte servicii germane prezente în România. În acest sens, nici informările şi notele întocmite în primăvara şi vara anului 1944 de conducătorul Grupului Etnic German, Andreas Schmidt, nu au constituit o excepţie de la regulă: în pofida prezenţei unor clişee - ca exagerarea pretinsei influenţe exercitate de evrei asupra evoluţiei vieţii politice din România, aceste rapoarte dovedesc totuşi o bună cunoaştere a stării de spirit ce domnea în România, precum şi a demersurilor întreprinse în culise de către principalii factori politici şi militari din guvern şi opoziţie, îndeosebi tratativele de armistiţiu cu Aliaţii şi Uniunea Sovietică.

De la bun început, Andreas Schmidt a identificat două tendinţe prezente, în opinia sa, în cadrul politicii promovate de guvernul român, ale căror exponenţi erau Mareşalul Ion Antonescu, respectiv vicepreşedintele Consiliului de Miniştri Mihai Antonescu. În vreme ce conducătorul statului român era considerat partizanul colaborării cu Germania şi al continuării războiului, Mihai Antonescu era apreciat drept principalul exponent al cercurilor care se străduiau să „saboteze” linia politică a Mareşalului, scopul urmărit fiind abandonarea alianţei cu cel de-al III-lea Reich şi ieşirea României din război. În acest sens, în cadrul unui raport din luna iunie 1944 referitor la situaţia politică din România, Schmidt aprecia: „Mareşalul Antonescu se va strădui, desigur, ca şi până acum, să continue războiul alături de Germania, în timp ce eforturile lui Mihai Antonescu tind în continuare spre ieşirea cât mai curând posibil a României din război.” În ce priveşte poziţia Mareşalului Antonescu în cadrul vieţii politice româneşti şi modalităţile aflate la îndemâna Germaniei pentru a menţine în continuare statul român în sfera de influenţă germană, Andreas Schmidt se pronunţa împotriva ocupării militare a României, cel puţin din două motive, respectiv slăbirea Armatei române şi pericolul reprezentat de posibilitatea apariţiei mişcărilor de partizani în spatele frontului german. Ţinând seama de aceste considerente, el propunea o soluţie politico-diplomatică, respectiv remanierea guvernului condus de Mareşalul Ion Antonescu prin înlocuirea miniştrilor care aveau vederi antigermane cu personalităţi de orientare naţional- conservatoare şi cu militari germanofili, eventual prin cooptarea unor experţi germani. Pe lângă eliminarea elementelor opoziţioniste din guvern şi garanţia menţinerii României în cadrul sferei de influenţă germană, în opinia sa această soluţie oferea avantajul unei mai bune mobilizări şi exploatări a potenţialului economic şi militar al ţării în folosul maşinii de război germane. Conducătorul Grupului Etnic German atribuia la rândul său o importanţă deosebită evoluţiei ostilităţilor pe frontul de est pentru atitudinea viitoare a României faţă de menţinerea alianţei cu Germania şi continuarea războiului.

Spre deosebire însă de celelalte servicii germane ce mizau în evaluările pe care le întocmeau pe loialitatea necondiţionată a Mareşalului Antonescu faţă de Reich şi pe capacitatea acestuia de a gestiona destinele României, Andreas Schmidt se pronunţa pentru o implicare activă a forurilor decizionale germane în viaţa politică internă a statului român, dat fiind faptul că, în opinia sa, conducerea efectivă a ţării era exercitată de Mihai Antonescu şi nu de conducătorul statului român, ultimul fiind ocupat exclusiv cu inspecţiile pe front şi chestiunile de natură militară. În acest sens concluzia lui Andreas Schmidt la raportul său lunar înaintat forurilor superioare din Berlin este mai mult decât relevantă şi merită a fi reţinută ca atare : „Dacă vrem să menţinem România, într-o bună zi Mareşalul Antonescu va trebui să afle prin intermediul nostru adevărul - exact ca Mussolini - sau renunţăm la cooperarea cu România, ca stat. România nu poate învinge dificultăţile interne, aşa cum a demonstrat acest fapt şi pe front.” Mai mult, în cadrul raportului lunar din iulie, Andreas Schmidt a reiterat aceeaşi opinie cu privire la modalităţile de menţinere a României ca aliat al Reichului, dar a ţinut să adauge că „această chestiune, fireşte, are sens să fie ridicată doar dacă guvernul Mareşalului Antonescu nu conspiră cu Anglia şi America. Dar dacă această eventualitate se confirmă, atunci aici nu există decât o posibilitate, formarea unui guvern militar din ofiţeri români cinstiţi în colaborare cu aripa radicală a Legiunii, aflată în Germania.” Din cele expuse anterior se poate constata faptul că, deşi Berlinul a fost informat în general cu privire la evoluţia situaţiei politice din România şi la iniţiativele ce aveau ca scop desprinderea din alianţa cu Germania şi ieşirea din război, totuşi în majoritatea cazurilor datele obţinute au fost de natură contradictorie, fără a putea oferi o imagine clară şi convingătoare asupra adevăratelor intenţii ale cercurilor decizionale din România - deopotrivă ale puterii sau opoziţiei, conducerea germană fiind convinsă în continuare că atâta timp cât Mareşalul Ion Antonescu se află la putere nu existau motive de îngrijorare. Această constatare este argumentată de faptul că Berlinul nu a reuşit să obţină nici măcar în luna august 1944 informaţii vitale referitoare, la stadiul preparativelor opoziţiei în vederea răsturnării de la putere a regimului patronat de Mareşalul Ion Antonescu şi, cu atât mai puţin, data exactă sau măcar aproximativă a înfăptuirii loviturii de stat. De exemplu un raport întocmit de Secţia militară din cadrul Oficiului Central pentru Siguranţa Reichului din data de 5 august 1944, cu alte cuvinte, de un serviciu ce teoretic ar fi trebuit să prezinte informaţii sigure şi credibile, mai ales că la vremea respectivă pregătirile opoziţiei democratice în vederea loviturii de stat erau foarte avansate, concluziona eronat : „Ca şi până acum, mijloacele politice de forţă se află exclusiv în mâinile Mareşalului Antonescu şi ale Armatei române. Opoziţia nu are în spate nici o mişcare care să fie într-adevăr decisă să lupte şi care să aibă posibilitatea de a smulge Mareşalului puterea.” În consecinţă, nebeneficiind de informaţii credibile cu privire la proiectata lovitură de stat, Berlinul, a fost luat total prin surprindere de evenimentele din data de 23 august 1944, fără a putea riposta pe măsura gravităţii situaţiei politice şi militare rezultate în urma defecţiunii aliatului român.

III. Situaţia militară de pe flancul sudic al frontului de est şi influenţa sa asupra evoluţiei relaţiilor politico-militare dintre România şi cel de-al III-lea Reich în primăvara şi vara anului 1944

Măsura mobilizării Armatei Române fusese cu atât mai necesară ţinând seamă de faptul că situaţia militară în sectorul sudic al frontului, de est s-a deteriorat rapid în primele luni ale anului 1944. La data de 4 martie 1944 Fronturile 1, 2 şi 3 ucrainene au declanşat în regiunea Şepetovka ofensiva de primăvară ce a condus în scurt timp la străpungerea frontului apărat de Grupurile de Armate „Sud” şi „A” şi la avansarea în adâncime a trupelor sovietice, astfel încât la sfârşitul aceleiaşi luni unităţile Armatei Roşii reuşiseră traversarea Nistrului şi a Bugului, pătrunzând pe teritoriul României. Slaba rezistenţă opusă de Wehrmacht presiunii sovietice, evacuarea administraţiei româneşti din Transnistria, Bucovina şi partea de nord a Basarabiei, precum şi starea deplorabilă a unităţilor germane aflate în retragere au făcut o impresie profundă asupra opiniei publice şi a cercurilor decizionale din România, conturându-se temerea că ocuparea de către sovietici a Moldovei şi a regiunii petrolifere de la Ploieşti era doar o chestiune de timp. Pătrunderea Armatei Roşii pe teritoriul României, dar mai ales slăbiciunea evidentă dovedită de Wehrmacht au dus la tensionarea relaţiilor dintre Berlin şi Bucureşti, provocând o criză de încredere la nivelul oficialităţilor politice şi militare române în privinţa capacităţii conducerii germane de a face faţă situaţiei create în urma ofensivei declanşate pe frontul de est de Armata Roşie. Acest fapt s-a manifestat în cadrul schimbului de mesaje Hitler-Antonescu, petrecut la sfârşitul lunii martie, în cadrul căruia conducătorul statului român a criticat - chiar dacă într-o formă voalată - conducerea superioară germană, solicitând măsuri imediate şi radicale în vederea redresării situaţiei, respectiv dirijarea spre sectorul de front ameninţat a unor unităţi de blindate germane, înarmarea cu armament antitanc a diviziilor româneşti aflate în curs de mobilizare şi, nu în ultimul rând, evacuarea trupelor aflate în Crimeea. Hitler s-a arătat dispus să examineze cererile părţii române şi să pună la dispoziţie ajutorul militar solicitat, dar a refuzat categoric să ia în considerare posibilitatea evacuării unităţilor germane şi române din Crimeea, invocând în sprijinul deciziei sale considerente de natură politică şi militară (posibilitatea modificării atitudinii Turciei şi Bulgariei, respectiv utilizarea forţelor sovietice aflate în Crimeea în alte sectoare ale frontului de est, bombardarea regiunii petrolifere Ploieşti).

Înfrângerile suferite pe front s-au repercutat negativ inclusiv asupra stabilităţii politice interne a României, contribuind la creşterea nemulţumirii populaţiei civile, dar şi a cercurilor opoziţiei democratice faţă de Germania şi faţă de guvernarea Mareşalului Ion Antonescu. Descriind situaţia creată în România în urma recentelor succese repurtate de Armata Roşie, Legaţia germană arăta la începutul lunii aprilie 1944 că „Atmosfera generală în România este deosebit de sumbră şi nervoasă. În timp ce o parte a populaţiei reproşează germanilor de a nu fi trimis la timp rezerve pe frontul de est, cealaltă parte a populaţiei reproşează mareşalului faptul că nu a mobilizat la timp. În calitate de conducător al statului şi comandant suprem ar fi trebuit, personal, să evalueze în mod corect situaţia; scuza sa că nu a fost informat corespunzător de către Germania nu este acceptată.” Situaţia militară creată în urma succesului neaşteptat al ofensivei Armatei Roşii pe flancul sudic al frontului de răsărit, ce a avut drept consecinţă imediată pierderea Transnistriei, Bucovinei şi a părţii de nord a Basarabiei, precum şi transformarea părţii de est şi de nord-est a teritoriului românesc în teatru de operaţiuni militare, i-a determinat pe Hitler şi pe Înaltul Comandament al Wehrmachtului să opereze modificări la nivelul eşalonului de comandă şi a organigramei Grupurilor de Armate „Sud” şi „A”, respectiv să reorganizeze structurile de comandă germane din România în vederea adaptării lor la noua conjunctură şi a asigurării unei colaborări eficiente cu autorităţile române. Astfel la 26 martie 1944 Grupurile de Armate „Sud” şi „A” au fost redenumite „Ucraina de nord”, respectiv „Ucraina de sud”, iar la 31 martie comandanţii celor două Grupuri de Armate, feldmareşalii Erich von Manstein şi Ewald von Kleist, au fost înlocuiţi cu feldmareşalul Walter Model, respectiv generalul-colonel Ferdinand Schörner. În ce priveşte Grupul de Armate „Ucraina Sud”, el era constituit din subgrupul de Armate „Wöhler”, comandat de generalul de infanterie Otto Wöhler, ce reunea Armata a 8-a germană şi Armata a 4-a română, respectiv subgrupul de Armate „Dumitrescu”, comandat de generalul Petre Dumitrescu, în compunerea căruia intrau Armata a 6-a germană şi Armata a 3-a română. Adoptarea acestei structuri de comandă mixtă în cadrul Grupului de Armate „Ucraina sud” nu era întâmplătoare, ea fiind pe de o parte rezultatul experienţei anterioare în privinţa colaborării militare româno-germane, pe de altă parte urmarea solicitării insistente a părţii române de a fi implicată activ în cadrul deciziilor referitoare la elaborarea planurilor de operaţiuni şi la conducerea efectivă a acestora. Evoluţia cooperării dintre Wehrmacht şi Armata română pe frontul de est până la acea dată demonstrase în mod evident faptul că trupele române - datorită pregătirii şi înzestrării lor materiale inferioare, nu au fost în măsură să planifice şi să execute independent, cu rezultate mulţumitoare, o operaţiune militară de anvergură, în acest sens cel mai concludent argument reprezentându-l eşecul drastic suferit de cele două Armate române (a 3-a şi a 4-a) în bătălia de la Stalingrad. Sub impresia traumatizantă a acestei înfrângeri, Hitler a ordonat în anul 1943 ca trupele române să nu mai fie utilizate în sectoare de front independente, ci să fie intercalate cu trupele germane. Deşi, iniţial, aliatul român a acceptat această structură de subordonare, totuşi în momentul în care teatrul de război a ajuns pe teritoriul României, Mareşalul Ion Antonescu şi Marele Stat Major român au ridicat pretenţia justificată de a se implica substanţial în cadrul conducerii operaţiunilor militare de pe teritoriul României, refuzând categoric subordonarea trupelor române din Basarabia şi din Moldova comandamentului Grupului de Armate „Ucraina Sud”. Întrucât Berlinul şi-a menţinut punctul de vedere referitor la necesitatea intercalării trupelor române cu cele germane, după mai multe runde de negocieri s-a ajuns la o soluţie de compromis. Astfel Oberkommando des Heeres a subordonat comandamentului Grupului de Armate „Ucraina de Sud” două subgrupuri de Armate, unul condus de un comandant german (generalul de infanterie Otto Wöhler), iar celălalt de către un comandant român (generalul de armată Petre Dumitrescu. Aşa cum am arătat anterior, ambele subgrupuri de Armate dispuneau de câte o armată germană şi una română, care la rândul lor cuprindeau corpuri şi divizii germane, respectiv române. Cu toate că noua structură prezenta avantaje evidente pentru conducerea germană, ea avea totuşi şi un handicap major, deoarece unităţile şi comandamentele române erau subordonate Grupului de Armate „Ucraina Sud” doar din punct de vedere tactic, în celelalte chestiuni atribuţiile de comandă fiind exercitate în continuare de mareşalul Ion Antonescu şi de Marele Stat Major român. În plus, cooperarea dintre Armata română şi cea germană avea să fie grevată şi de tendinţele vădite ale oficialităţilor militare române de a limita pe cât posibil competenţele eşalonului de comandă german, de disensiunile dintre cele două părţi, precum şi de distanţarea treptată, dar vizibilă în primăvara şi vara anului 1944 a aliatului român faţă de Reich.

Concomitent cu aceste schimbări, Oberkommando der Wehrmacht a decis să delimiteze exact sferele de autoritate şi competenţele structurilor de comandă ale Armatei germane ce activau deja sau urmau să activeze pe teritoriul României, pentru a asigura în acest fel o cooperare eficientă cu aliatul român, plecându-se de la premiza că aportul eşalonului român de comandă era esenţial în realizarea sarcinilor trasate de conducerea germană Grupului de Armate „Ucraina Sud”. Deşi la prima vedere soluţionarea acestei chestiuni nu părea să creeze dificultăţi majore, totuşi ea a fost îngreunată considerabil de opiniile divergente, precum şi de animozităţile personale existente între comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” generalul- colonel Ferdinand Schörner, un om de mână forte şi unul dintre comandanţii preferaţi ai lui Hitler, şi generalul de cavalerie Erik Hansen, ce deţinea funcţia de „general german acreditat pe lângă Înaltul Comandament al Armatei Române”, fiind totodată şeful Misiunii Militare germane în România. În vreme ce generalul- colonel Schörner privea problema competenţelor şi a relaţiilor de subordonare exclusiv din punctul de vedere al comandantului aflat în zona de operaţii, respectiv al necesităţilor trupelor combatante, generalul Hansen - în calitatea sa de „curea de transmisie” între cei doi aliaţi, trebuia să ţină seama de interesele şi de susceptibilitatea părţii române, mai ales că Hitler interzisese categoric exercitarea oricăror presiuni asupra Mareşalului Ion Antonescu. În consecinţă, în cadrul acţiunilor pe care le-a întreprins, Hansen a acţionat cu oarecare menajamente faţă de partea română, ceea ce l-a iritat pe Schörner. Acesta din urmă i-a imputat şefului Misiunii Militare germane faptul că nu a pregătit în mod corespunzător primirea trupelor Grupului de Armate „Ucraina Sud” pe teritoriul României, solicitând chiar, la Oberkommando der Wehrmacht şi Oberkommando des Heeres, rechemarea acestuia. În vederea detensionării situaţiei a fost necesară intervenţia combinată a Oberkommando der Wehrmacht şi a Oberkommando des Heeres, dar nici în urma acestei medieri nu s-a ajuns la o cooperare armonioasă, întrucât între cele două foruri decizionale exista o competiţie intensă în ceea ce priveşte extinderea atribuţiilor şi a sferelor de competenţă în privinţa conducerii operaţiunilor. Reorganizarea structurii de comandă a trupelor germane din România a demarat la sfârşitul lunii martie 1944, în toiul luptelor grele purtate în Bucovina şi în partea de nord-est a României. La data de 29 martie, Oberkommando des Heeres - ce era responsabil de conducerea operaţiilor pe frontul de est, a emis un ordin prin care şeful Misiunii Militare germane din România a fost subordonat din punct de vedere tactic Grupului de Armate „Ucraina Sud”. Această modificare în cadrul raporturilor de subordonare contravenea însă instrucţiunilor primite de generalul Hansen de la Oberkommando der Wehrmacht, fapt ce s-a răsfrânt asupra raporturilor acestuia cu autorităţile militare române. În realitate, dificultăţile au survenit ca urmare a demersurilor întreprinse de comandamentul Grupului de Armate „Ucraina Sud” în vederea asigurării aprovizionării şi cazării trupelor sale pe teritoriul român, demersuri ce au vizat exclusiv satisfacerea nevoilor proprii, fără a ţine seama de opiniile autorităţilor române.

Acţionând în această manieră, comandamentul Grupului de Armate „Ucraina Sud” a încălcat prevederile acordurilor politice şi economice româno-germane aflate în vigoare, ceea ce a provocat fricţiuni între aliaţi şi a atras protestele vehemente ale Mareşalului Ion Antonescu şi ale şefului Marelui Stat Major român, generalul Ilie Şteflea, pe lângă conducerea germană. În vederea detensionării situaţiei şi a evitării pe viitor a disensiunilor între cele două părţi, Oberkommando der Wehrmacht a emis la data de 2 aprilie 1944 „Directiva temporară pentru conducerea aprovizionării în România”, prin care măsura subordonării „Generalului german acreditat pe lângă Înaltul Comandament al Armatei Române” faţă de Grupul de Armate „Ucraina Sud” era anulată. Totodată instrucţiunea amintită preciza că în ceea ce priveşte cazarea şi aprovizionarea trupelor germane aflate pe teritoriul României, generalul Hansen se subordona exclusiv Oberkommando der Wehrmacht, atribuţiile comandamentului Grupului de Armate „Ucraina Sud” în acest domeniu fiind limitate doar la partea de nord a României. Prin această instrucţiune fusese corectată eroarea provocată în urma emiterii ordinului din data de 29 martie, dar problema de fond reprezentată de delimitarea atribuţiilor şi competenţelor autorităţilor şi serviciilor germane aflate pe teritoriul României rămânea deschisă. După ce această ultimă chestiune a fost reglementată la nivelul Oberkommando der Wehrmacht şi Oberkommando des Heeres, conducerea germană a iniţiat discuţii cu aliatul român în vederea stabilirii relaţiilor de comandă şi a atribuţiilor structurilor militare româno-germane din România. În urma tratativelor desfăşurate la data de 9 aprilie între Mareşalul Ion Antonescu şi generalul de artilerie Eduard Wagner, şeful serviciului m încartiruire, aprovizionare şi administraţie din cadrul Oberkommando des Heeres, teritoriul român de la est de Bucureşti şi Ploieşti - linia pasul Buzău-Cislău-Mizil-Urziceni-Dunăre - a fost declarat „zonă de operaţii”. Din punct de vedere administrativ zona operativă urma să fie condusă - independent de guvernul de la Bucureşti, de către un comandant militar român, în vreme ce restul teritoriului României rămânea în continuare sub administraţia autorităţilor române. Zona de operaţii, stabilită de comun acord prin protocolul semnat la data de 9 aprilie, a fost împărţită în două regiuni distincte, respectiv regiunea propriu-zisă a frontului - linia pasul Ghimeş - Moineşti - Faraoani - Leova - Româneşti - Sărata - Gălileşti - şi regiunea situată la sud de acest aliniament, constituind zona etapelor formată din cinci comandamente de etapă române. Tratativele s-au desfăşurat într-o manieră armonioasă, întrucât soluţia adoptată la finalul acestora, propusă din proprie iniţativă de Mareşalul Antonescu, corespundea în întregime doleanţelor părţii germane. În plus, în vederea asigurării unei colaborări eficiente între armatele germane şi române, Oberkommando des Heeres l-a numit pe generalul de infanterie Helge Arthur Auleb „Comandant militar al teatrului de operaţiuni din nordul României”, printre alte atribuţii acestuia revenindu-i inclusiv sarcina de a asigura legătura dintre comandamentul Grupului de Armate „Ucraina Sud” şi comandantul român din zona etapelor.

Soluţia adoptată prezenta într-adevăr avantaje evidente pentru conducerea germană, totuşi ea avea şi un neajuns major. Deşi în zona operativă, conducerea germană dispunea de o structură clară de comandă, punctul nevralgic al teatrului de operaţiuni militare din România era reprezentat de teritoriul situat în spatele zonei operative ce rămânea sub autoritatea guvernului de la Bucureşti, astfel că atribuţiile comandamentului Grupului de Armate „Ucraina Sud” rămâneau limitate, fapt ce avea să constituie unul dintre motivele esenţiale ale catastrofei militare din luna august 1944. După reorganizarea structurilor de comandament şi delimitarea sferelor de competenţă, atenţia forurilor decizionale române şi germane a fost îndreptată în direcţia stabilizării şi consolidării liniei frontului din România. În urma măsurilor draconice adoptate de noul comandant al Grupului de Armate „Ucraina Sud”, generalul-colonel Ferdinand Schörner, a fost restabilită disciplina în cadrul unităţilor germane, serios afectată de retragerile continue, reuşindu-se totodată instaurarea ordinii pe front şi în spatele acestuia. De asemenea, cu ajutorul diviziilor române recent mobilizate, precum şi cu forţele germane trimise, în special divizii blindate, frontul a putut fi stabilizat în luna aprilie pe aliniamentul situat între Nistru şi Carpaţi, la nord-vest de Câmpulung Moldovenesc. Mai mult, în perioada următoare, comandamentul Grupului de Armate „Ucraina Sud” a reuşit să completeze cu efective şi să mărească capacitatea combativă a diviziilor germane, reuşind totodată ca prin acţiuni ofensive locale să amelioreze şi să scurteze linia frontului, respectiv să constituie în spatele acestuia rezerve blindate în vederea contracarării străpungerilor realizate în urma unei eventuale ofensive sovietice. În fine, au fost depuse eforturi serioase pentru crearea unui sistem de apărare eficient, organizat în adâncime, al cărui element principal era reprezentat de linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi. În urma acestor măsuri, capacitatea de luptă a trupelor germane şi române crescuse considerabil, ceea ce părea să justifice optimismul ce predomina la nivelul comandamentului Grupului de Armate „Ucraina Sud” cu privire la posibilitatea de a rezista cu succes în cazul unei ofensive de anvergură sovietice. Potrivit evaluării şefului de stat major, generalul- locotenent Walter Wenck, capacitatea de luptă a Grupului de Armate atinsese în luna iunie 1944 un stadiu ce-i permitea nu numai să facă faţă cerinţelor operative, ci să şi cedeze o parte a unităţilor sale blindate în vederea întăririi sectoarelor periclitate de pe frontul de est. Criza creată în urma declanşării la data de 22 iunie 1944 a ofensivei sovietice de vară - ce a dus în scurt timp la prăbuşirea Grupului de Armate „Centru”, a afectat însă situaţia Grupului de Armate „Ucraina Sud” întrucât confruntat cu lipsa rezervelor operative Oberkommando des Heeres, a fost constrâns să retragă în săptămânile următoare mai multe divizii de pe teatrul de operaţiuni din România, în special diviziile blindate, acestea fiind trimise pentru a astupa breşele create de tăvălugul sovietic în Bielorusia, Polonia şi Galiţia.

Iniţial, comandamentul Grupului de Armate „Ucraina Sud” nu a formulat obiecţii faţă de aceste măsuri, considerând că în lipsa semnalelor referitoare la declanşarea unei ofensive a Armatei Roşii pe flancul sudic al frontului de est, Grupul de Armate se putea dispensa de 2-3 divizii, el dispunând în continuare de forţe suficiente pentru a face faţă oricărei eventualităţi. Totuşi, pe măsură ce operaţiunile desfăşurate pe frontul Grupurilor de Armate „Centru” şi „Ucraina de Nord” au absorbit divizie după divizie, comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” a atras atenţia Oberkommando des Heeres la jumătatea lunii iulie că retragerea a noi forţe germane din România atinsese o limită periculoasă, avertizând că în cazul continuării transferului de trupe capacitatea de luptă a Grupului de Armate „Ucraina Sud” avea să fie slăbită într-o asemenea măsură încât şansele de a rezista cu succes în faţa unei ofensive sovietice de proporţii erau practic inexistente. Oberkommando des Heeresa neglijat însă protestele formulate de comandamentul Grupului de Armate şi în lipsa rezervelor a continuat retragerea diviziilor germane de pe frontul român, astfel că până la începutul lunii august 1944 nu mai puţin de 10 divizii - dintre care 6 blindate , fuseseră transferate în alte sectoare ale frontului de est. Operaţiunile Grupului de Armate se defăşuraseră satisfăcător până la acea dată datorită existenţei unor rezerve suficiente, îndeosebi a prezenţei în spatele frontului în calitate de forţe de intervenţie a unor divizii blindate de elită. Odată cu dirijarea acestora în punctele fierbinţi de pe frontul de răsărit, teatrul de operaţiuni din România, şi aşa extrem de întins, a rămas descoperit, cu şanse minime de a rezista în faţa unei ofensive de proporţii a forţelor sovietice grupate în cadrul Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene.

II. Evoluţia relaţiilor româno-germane de la declanşarea operaţiunii „Barbarossa” până la ocuparea militară a Ungariei (operaţiunea „Margarethe I”)

Relaţiile dintre România şi Germania în cursul celui de-al doilea război mondial au cunoscut o evoluţie sinuoasă, perioadele de cooperare fructuoasă alternând cu cele de răceală accentuată şi chiar de ostilitate. Această evoluţie a fost determinată în principal de desfăşurarea operaţiunilor militare pe diferitele teatre de război, îndeosebi pe frontul sovieto-german, dar şi de chestiuni politice ce au împovărat mai mult sau mai puţin, direct ori indirect, relaţiile statornicite între Berlin şi Bucureşti, precum problema membrilor Gărzii de Fier aflaţi pe teritoriul Reichului în perioada 1941-1944, ori disputa dintre România şi Ungaria cu privire la apartenenţa Transilvaniei de nord şi raporturile tensionate dintre cele două state rezultate în urma celui de-al doilea arbitraj germano-italian de la Viena din 30 august 1940. România a luat parte din primul moment de partea Germaniei la „cruciada împotriva bolşevismului”, participarea sa la campania din est urmărind redobândirea teritoriilor pierdute în vara anului 1940 în favoarea statelor vecine (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi Ungaria). După eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord în luna iulie 1941 - provincii cedate Uniunii Sovietice în urma ultimatumurilor sovietice din 26-27 iunie 1940 - Armata română a continuat campania dincolo de Nistru, fiind angrenată în operaţiunile militare ce au vizat cucerirea Odessei, peninsulei Crimeea, Caucazului şi, nu în ultimul rând, a Stalingradului. Deşi participarea forţelor române la războiul sovieto-german a fost iniţial acceptată şi sprijinită de opinia publică, precum şi de întreaga clasă politică românească, continuarea operaţiunilor peste fluviul Nistru, în adâncimea teritoriului sovietic, a fost vehement criticată de opoziţia democratică proaliată reprezentată de Partidul Naţional Ţărănesc şi de Partidul Naţional Liberal, dar şi de o parte considerabilă a populaţiei, a corpului ofiţeresc şi nu în ultimul rând a Marelui Stat Major. Motivul acestei opoziţii trebuie căutat pe de o parte în teama cercurilor amintite ca România să nu apară drept stat agresor în faţa puterilor aliate, pe de altă parte în dorinţa acestora de a prezerva potenţialul militar al României în vederea soluţionării pe calea armelor a diferendului teritorial cu Ungaria în chestiunea Transilvaniei de nord.

Dimpotrivă, Mareşalul Ion Antonescu a susţinut necesitatea continuării operaţiunilor militare alături de Wehrmachtul german, invocând în sprijinul deciziei sale motive de natură militară şi politică şi, nu în ultimul rând, de prestigiu. Din punct de vedere militar şi de prestigiu, el a susţinut că oprirea trupelor române pe aliniamentul fluviului Nistru era imposibilă atâta timp cât Wehrmachtul continua operaţiunile militare, iar Armata Roşie opunea o rezistenţă îndârjită înaintării germane. În opinia sa, trupele române - în calitate de aliate ale Armatei germane - nu puteau să se oprească pur şi simplu la frontieră şi să privească cu arma la picior desfăşurarea ulterioară a campaniei din Rusia, ci, dimpotrivă, ele trebuiau să participe în continuare în mod activ la operaţiuni până când Armata Roşie ar fi fost învinsă definitiv. Al doilea motiv principal - cel politic - invocat de Mareşalul Antonescu era strâns legat de primul şi avea în vedere crearea premiselor în vederea refacererii frontierelor României Mari. El era ferm convins că prin participarea necondiţionată şi masivă a Armatei Române la campania din est şi, totodată, prin respectarea integrală a angajamentelor economice, politice şi militare asumate faţă de Germania, România va obţine „merite” la nivelul conducerii Reichului - evident, în detrimentul Ungariei - fapt ce-l va determina pe Adolf Hitler să revizuiască decizia din data de 30 august 1940 şi să restituie României Transilvania de nord. Această convingere era împărtăşită inclusiv de majoritatea ofiţerilor şi militarilor români, precum şi de o parte semnificativă a opiniei publice, astfel că, deşi Armata Română a continuat să participe la campaniile din 1941-1942 cu contingente militare considerabile, adversarul principal al României nu a fost considerat Uniunea Sovietică, aşa cum ar fi fost de aşteptat, ci ... Ungaria. Deşi comportamentul trupelor române pe frontul de est a fost satisfăcător - ţinând cont de sarcinile operative ce le-au fost încredinţate, precum şi de instruirea şi dotarea cu armament mare parte inferioare unităţilor germane, pe măsura intensificării rezistenţei opuse de Armata Roşie şi a îndepărtării perspectivelor unei victorii a Puterilor Axei pe frontul de est, în rândul militarilor români s-a propagat din ce în ce mai mult un curent de opinie antigerman ce solicita încetarea luptelor în Rusia şi readucerea lor în ţară pentru a putea lupta împotriva principalului inamic, Ungaria. Mai mult, ca urmare a eşecurilor suferite de maşina de război germană la sfârşitul anului 1942 - începutul anului 1943, atitudinea unei părţi considerabile a soldaţilor, ofiţerilor şi opiniei publice româneşti faţă de continuarea războiului şi menţinerii alianţei cu Reichul s-a radicalizat treptat, mergând chiar până la solicitarea încetării colaborării politico-militare româno-germane şi ieşirii din război. În acest context, înfrângerea dezastruoasă de la Stalingrad nu a făcut decât să adâncească divergenţele existente între Bucureşti şi Berlin, ca urmare a distrugerii aproape în totalitate a celor două armate româneşti aflate pe front - Armatele 3 şi 4 române, dar mai cu seamă datorită atitudinii abuzive şi umilitoare manifestate de comandamentele şi militarii germani faţă de anumiţi comandanţi, state majore şi unităţi româneşti, consideraţi de partea germană drept vinovaţi pentru înfrângere.

Eşecul suferit de Wehrmacht şi Armata română în bătălia de la Stalingrad a însemnat nu numai o cotitură importantă în desfăşurarea militară a celui de-al doilea război mondial, dar a constituit totodată un punct de turnură şi în ceea ce priveşte evoluţia ulterioară a relaţiilor româno-germane. Mareşalul Ion Antonescu şi-a dat seama că Reichul a pierdut războiul şi, prin urmare, din partea cercurilor decizionale române se impunea luarea măsurilor adecvate pentru ca România să evite aceeaşi soartă. În consecinţă, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri Mihai Antonescu s-a decis - cu acordul tacit al mareşalului - să promoveze, începând cu prima jumătate a anului 1943, o politică de desprindere treptată din alianţa cu cel de-al III-lea Reich, politică ce s-a concretizat prin refuzul de a trimite noi contingente de trupe pe frontul de est, retragerea treptată a unităţilor aflate încă în Rusia, precum şi reluarea contactelor cu Puterile Aliate pe diferite canale de comunicare secrete, ca de exemplu, Lisabona, Madrid, Ankara, Stockholm în vederea pregătirii ieşirii României din război şi a încheierii unei păci separate. Aceste demersuri nu au rămas necunoscute conducerii Reichului, la Berlin existând temerea - mai ales după defecţiunea Italiei - că Bucureştiul, dar şi Budapesta, vor încerca să urmeze în scurt timp exemplul italian. Întrucât disensiunile dintre Reich şi aliaţii săi România şi Ungaria s-au înmulţit şi agravat necontenit în a doua jumătate a anului 1943 pe fondul înfrângerilor suferite de Wehrmacht şi a încercărilor din ce în ce mai vizibile a celor două state de a se distanţa de linia politică promovată de conducerea Reichului şi de a se apropia de Puterile Aliate, Hitler şi Înaltul Comandament al Wehrmachtului (Oberkommando der Wehrmacht ) au luat decizia elaborării unor planuri militare ce vizau ocuparea României şi Ungariei şi prevenirea desprinderii acestora din alianţa cu Germania. Astfel, în perioada septembrie 1943-februarie 1944 Oberkommando der Wehrmacht în colaborare cu Oberkommando des Heeres - Înaltul Comandament al Armatei de Uscat - au elaborat sub numele de cod „Margarethe I”, respectiv „Margarethe II” planurile militare ce vizau ocuparea militară a ambelor state. Dat fiind faptul că la acea dată Wehrmachtul nu dispunea de suficiente trupe în vederea ocupării concomitente a celor două state, iar situaţia militară grea pe teatrele de operaţiuni nu permitea retragerea unor divizii necesare în acest scop, conducerea germană a dat dovadă de abilitate şi pragmatism elaborând variante care compensau lipsa efectivelor necesare prin exploatarea disensiunilor teritoriale dintre Ungaria, respectiv adversarele acesteia, România, Slovacia şi Croaţia. Astfel, potrivit primei variante a planului „Margarethe I”, teritoriul maghiar urma să fie împărţit în trei regiuni militare. Prima regiune era reprezentată de teritoriul aflat la vest de Tisa, inclusiv capitala Budapesta, unde ocupaţia militară avea să fie exercitată exclusiv de trupele germane. A doua zonă cuprindea teritoriul situat la est şi sud de Tisa (inclusiv Transilvania de nord), în această parte ocupaţia militară urmând să fie realizată de unităţile armatelor române. În fine, a treia zonă – nordul Ungariei - avea să fie plasată sub controlul militar al trupelor germane şi slovace. Implicarea forţelor militare ale României şi Slovaciei în cadrul operaţiunii „Margarethe I”, prezenta o tentă politică evidentă, întrucât planurile elaborate de Oberkommando der Wehrmacht şi Oberkommando des Heeres stipulau că „românilor şi slovacilor le-au fost rezervate sarcini care coincid cu principalele lor scopuri politice”. S-ar putea crede că „recompensa” oferită de cercurile decizionale germane pentru colaborarea celor două state la „reglementarea” situaţiei din Ungaria ar fi fost retrocedarea teritoriilor pierdute de acestea în favoarea Budapestei în urma arbitrajelor de la Viena din data de 2 noiembrie 1938, respectiv 30 august 1940. În realitate Hitler nu a intenţionat să anuleze efectele teritoriale ale deciziilor de la Viena, obiectivul principal în viziunea Führerului constituindu-l „modelarea atitudinii” guvernului maghiar în conformitate cu interesele Reichului, respectiv transpunerea în practică a ocupării Ungariei fără a întâmpina rezistenţă, înlocuirea guvernului condus de Kállay Miklós cu unul obedient şi mobilizarea totală a resurselor materiale şi umane ale statului maghiar în vederea continuării războiului alături de Reich. În acest sens, utilizarea în cursul convorbirilor desfăşurate cu regentul Horthy Miklós la castelul Klessheim în data de 18 martie 1944 a „argumentului” referitor la o posibilă implicare militară a României, Slovaciei şi chiar a Croaţiei în ocuparea Ungariei, avea să se dovedească un element decisiv în atingerea acestor obiective.

Acelaşi scenariu - cel al manipulării disensiunilor teritoriale româno-maghiare, a stat şi la baza elaborării planului militar ce avea ca scop ocuparea României („Margarethe II”), plan ce lua în calcul posibilitatea participării forţelor armate maghiare la operaţiunile de ocupare a părţii de sud a Transilvaniei. Dacă în cazul Ungariei, operaţiunea „Margarethe I” a fost pusă în aplicare la data de 19 martie 1944 - eveniment receptat cu satisfacţie şi speranţa retrocedării Transilvaniei de nord de către opinia publică şi oficialii români, în ceea ce priveşte ocuparea României, Hitler a dispus la sfârşitul lunii februarie sistarea preparativelor militare. Această decizie a fost luată după vizita de stat întreprinsă de Mareşalul Ion Antonescu în Germania în perioada 26-27 februarie, vizită ce a risipit momentan temerile conducerii germane cu privire la posibilitatea unei defecţiuni politico-militare imediate a României. Mai mult, la scurt timp după înfăptuirea operaţiunii „Margarethe I”, Führerul l-a invitat pe Conducătorul statului român la o nouă rundă de convorbiri (23-24 martie) în cursul cărora i-a prezentat motivele ce l-au determinat să ordone ocuparea Ungariei şi i-a comunicat confidenţial faptul că „atitudinii neloiale a guvernului maghiar şi după ce atât România cât şi Ungaria nu au recunoscut niciodată arbitrajul de la Viena şi după ce Italia s-a desprins, consideră că nu mai este potrivit pentru Germania să funcţioneze în continuare ca semnatar al arbitrajului de la Viena. El (Führerul) îl roagă pe Antonescu ca, deocamdată, să nu vorbească nimănui de această declaraţie, la momentul potrivit o va face el (Führerul) publică”. La prima vedere, această declaraţie părea să dea câştig de cauză României în disputa sa teritorială cu Ungaria şi să justifice astfel linia politică promovată până la acea dată de Mareşalul Ion Antonescu în privinţa colaborării politice şi militare româno-germane. În realitate, declaraţia a avut un scop tactic, fiind determinată de contextul internaţional nefavorabil. Hitler şi-a dat seama că numai prin simple promisiuni nu va reuşi să menţină România alături de Reich, într-un moment în care armatele germane înregistrau eşecuri repetate pe toate teatrele de război, iar aliaţii anunţaseră în public faptul că ei considerau „nul şi neavenit” arbitrajul din 30 august 1940. Deşi declaraţia a rămas confidenţială şi nu avem nici un motiv să credem că Führerul a intenţionat vreodată să o facă publică şi cu atât mai puţin să o transpună în practică - datorită posibilelor repercusiuni politice şi, mai ales, militare imprevizibile pentru Reich - trebuie spus că ea a avut, totuşi, efecte imediate în ceea ce priveşte atitudinea României faţă de continuarea războiului alături de Germania. Promiţându-i „retrocedarea” Transilvaniei de nord, nu numai că Hitler a reuşit să-l determine pe Mareşalul Ion Antonescu să renunţe momentan la intenţia de a ieşi din război, menţinând în continuare colaborarea politică şi militară cu cel de-al III-lea Reich, dar a obţinut în acelaşi timp o sensibilă sporire a contribuţiei militare a României pe frontul de est, prin mobilizarea şi trimiterea pe front a trupelor ce fuseseră reţinute până la acea dată de autorităţile române în interiorul ţării, îndeosebi de-a lungul frontierei cu Ungaria, sub pretextul prevenirii unei agresiuni maghiare.

Procesul Mareşalului Ion Antonescu

Postări populare